Cum funcționează... "Întregul" nostru (4)

A venit momentul să abordăm, în cele mai generale „accente” (acum şi probabil şi postarea viitoare), tehnica imageriei mentale pozitive. Pentru a şti ce imagine mentală trebuie să construim, este nevoie mai întâi să ne cunoaştem cu adevărat. Da, aţi citit bine, să ne cunoaştem cu adevărat. Foarte mulţi dintre noi au auzit ceva de genul „Cunoaşte-te pe tine!”.

Este mai adevărat decât ar fi de crezut. Mulţi dintre noi, mai ales adulţii, avem o părere bine consolidată despre ceea ce suntem dar, cu certitudine, nu este cea corectă, cea adevărată (mai ales în timpurile moderne când viaţa abia dacă ne permite o integrare cât de cât, ce să se mai ia în discuţie autoanaliza).

Există numeroase procedee pentru a face acest lucru, începând cu cele psihologice „aprobate” şi studiate la „şcoală” (gen NLP sau SNLP), continuând cu restul, de care vom discuta pe larg atunci când va veni timpul (terapiile alfa, teta, etc). Dar, ca o linie constantă a acestora, mai întâi este necesar să ne aflăm într-o stare de relaxare, mai puţin în cazul testelor psihologice unde se procedează la abordări directe care, de cele mai multe ori sunt realizate fără pregătiri iniţiale şi, din acest motiv dau interpretări trunchiate ale realităţii individului, de multe ori defavorizante acestuia (în sensul unei orientări complet eronate sau, mai rău, „omogenizate” la capacitatea testelor respective, a prezentării unor indicii parţiale care atrag uşor intervenţii eronate fie externe fie interne).

De aici, aflaţi într-o stare de relaxare, în funcţie de „interesele” momentului, vom apela fie la o serie de „eforturi” de identificare şi clarificare a problemelor şi percepţiilor existente (fie cu ajutorul unor fişe speciale necesare unei astfel de organizări, fie cu ajutorul sentimentelor şi trăirilor de moment care ne „îndrumă” spre obiective anume), de cele mai multe ori incomplete, subiective, fie spre aducerea în imagine a filmului întregii noastre vieţi, în varianta cât mai completă, pe etape. Atât în cazul eforturilor „incomplete” cât şi în cazul eforturilor complete este necesar, mai întâi, un efort de clarificare a limbajului propriu. Da, o altă surpriză.

Marea majoritate dintre noi crede că foloseşte un limbaj clar, concret dar, pentru scopurile imageriei mentale nu trebuie să uităm că limbajul este cu totul altul, că toate cuvintele ce vor fi folosite trebuie să exprime cert ceea ce este, fără posibilitate de interpretare, de confuzie. Altfel, tot ceea ce facem nu sunt decât eforturi în van (vezi vedea la momentul oportun despre ce este vorba – nu acesta este scopul acestei postări care doreşte să abordeze doar noţiuni generale). Să revenim la „filmul vieţii noastre”! Deci, cu acest „film” vom începe de unde vrem, fie derulându-l înapoi, fie în sens firesc, plecând de la primele amintiri despre noi.

Astfel, conştientizăm pe cel ce a rămas în noi inclusiv pe cei din jurul nostru, manifestările lor în raport cu ale noastre, gradul lor de înţelegere faţă de copilul care nu ştia să exprime exact ce dorea, ce vrea sau, dimpotrivă, îşi impunea tiranic dorinţele, atitudinea lor efectivă faţă de noi, eventuala diferenţă de comportament a celor doi părinţi (sau a înlocuitorilor acestora), rolul lor determinant în educaţia noastră, consecinţele în plan afectiv a lipsei unuia din părinţi (fizică sau percepută), relaţia noastră cu ceilalţi fraţi sau copii din mediul apropiat, dorinţa spontană de a studia sau obligarea de către familie, dorinţele noastre de afirmare în mediul social, frustrările, împlinirile şi neîmplinirile, în special cele de ordin afectiv, într-un cuvânt tot ceea ce constituie viaţa noastră. Vom descoperi astfel un personaj ciudat care seamănă cu noi şi care, în punctul de plecare, la vârsta la care ne impunem idealurile, l-am fi dorit altfel. Pe acest om trebuie noi să-l reconstituim prin tehnica imageriei mentale.

Odată inventariate frustrările, neîmplinirile, suferinţele, relaţiile noastre cu lumea, implicarea noastră în lume şi a lumii în viaţa noastră, începem să ne construim acele imagini care corespund dorinţelor noastre reale, ideale. Prin exerciţiu repetat le vom impune ca programe subconştientului care, cu timpul, va face din ele instrumente de lucru, modele de funcţionare pentru organismul nostru. Imaginea poate fi formulată în limbaj logic sau metaforic. Dacă obiectivul îl constituie vindecarea unei boli, imaginaţia poate reproduce întreg procesul de vindecare sau, efectiv, starea de sănătate, la propriu.

Dacă dorim să amendăm suferinţa unei zone sau organ, după ce ne-am relaxat, ne concentrăm pe zona respectivă şi conştientizăm toate semnalele pe care ni le trimite. Construim apoi o imagine cu scop terapeutic şi rămânem concentraţi pe această imagine 5 – 10 minute, funcţie de antrenamentul nostru. Exerciţiul se va repeta de două ori pe zi până la obţinerea efectului dorit. Cei care pot să-şi impună o anumită stare de spirit, să dispună de o minimă forţă de stăpânire, pot obţine un indiscutabil efect terapeutic sau corectiv. Acesta este mecanismul autotransformării, al autoperfecţionării, al autovindecării.

Este evident că obiectivul imaginii impuse poate fi de orice alt ordin decât cel terapeutic. Este o literatură imensă care tratează acest subiect şi traversează întreaga cunoaştere ezoterică. Este cert că timpurile străvechi ne-au transmis o cale de regăsire şi de actualizare a sinelui cu efecte care sunt proporţionale cu gradul de stăpânire a propriului spirit, de autocontrol al gândurilor care ne asaltează asemenea scânteierilor de stele pe bolta întunecată a nopţii. Un exemplu de utilizare a imageriei mentale pozitive ni-l oferă dr. J.A. Sage, care ne invită la aniversarea zilei sale de naştere în anul 2029 când va împlini 250 de ani, lucru pe care acesta îl susține constant prin tehnicile imageriei.

Sage descoperă metoda aceasta la vârsta de 76 de ani. Inițial o aplică pentru a-şi diminua cifrele tensiunii arteriale acesta construindu-și o imagine corespunzătoare a acesteia şi, într-o lună de zile ar fi obţinut efectul dorit. În recomandările sale începe cu reglarea ritmului respirator, apoi cu ochii închişi îşi „goleşte mintea de gânduri” şi îşi formează sugestii pe care le repetă până când subconştientul le acceptă. Când a apărut ediţia a 2-a a cărţii sale „Cum să ai 100 de ani şi să te bucuri de ei” avea 96 de ani şi o sănătate uimitoare. Mai mult, există numeroşi autori  care vorbesc despre existenţa la nivelul subconştientului nostru a unui adevărat „ghid interior” sau „consilier intern”, spunându-se direct că, „în noi trăieşte cel mai bun medic” şi noi trebuie doar „să găsim calea de acces către el”. Un exemplu celebru în acest sens este Edgar Cayce care, aflat în stare de conştiinţă modificată autoindusă, oferea informaţii referitoare la diagnostic şi remedii terapeutice pentru zeci de mii de bolnavi, incluzându-se pe el, uimind lumea medicală din vremurile sale.

Se poate constata, prin proprie experienţă, existenţa a două tipuri de decizie în creierul nostru. Una este cea a cenzurii conştiente raţionale unde decizia se ia în baza unor criterii raţionale. Cea de-a doua este intuitivă, fără un raport aparent logic. Este ghidul nostru interior care ne spune da sau nu ori de câte ori avem nevoie de un sfat. De cele mai multe ori şi în ciuda unor argumente impuse de raţiune, ghidul ce pare să ţină mai mult de structurile noastre afective se dovedeşte a avea dreptate. În funcţie de imaginaţia individuală, acest ghid poate lua chiar înfăţişarea unor persoane cunoscute sau necunoscute cu care stabileşte un dialog în timpul stării de relaxare profundă cu atingerea unei conştiinţe transpersonale.

Cel ce ajunge aici are la dispoziţie o sursă de informaţie excepţională, fără a fi totală, pentru că nimeni nu poate avea decât atât cât i se permite. Dar este incomparabil extinsă în raport cu alte surse de cunoaştere. Nu vom insista acum asupra detaliilor metodei, pentru că aceasta trebuie să fie prezentată cât mai complet (în postările viitoare, cu certitudine) pentru că prezintă un mare risc pentru cei cu un echilibru psihic precar de a interpreta propriile idei eronate sau delirante ca fiind realităţi despre care au auzit sau citit. Din păcate, mulţi dintre aceştia, veritabili bolnavi psihici, sunt acreditaţi din necunoaştere prin diverse mijloace de popularizare construind în jurul lor o atmosferă de senzaţional, când nu este decât o simplă boală psihică (sau o convingere eronată, nefondată etc.). Este foarte important să se stabilească limitele dintre normal şi patologic şi dintre normal şi paranormal. Aceste limite sunt extrem de mici şi pentru a le stabili este nevoie de multă onestitate şi de cunoaştere.

Şi, la baza tuturor acestor „puteri”, acestor experienţe, stă sentimentul de a fi sau „bucuria de a trăi”. Dincolo de dorinţa de a fi, exprimată prin posibilităţi personale şi niveluri de aspiraţie, dincolo de dorinţa de „a avea” care ţine de trebuinţă şi simţ critic, mai rămâne încă ceva. Este fondul conştiinţei noastre, exprimată în limbajul comun prin întrebarea „cum ne simţim”. Este starea fără dorinţe, fără disconfort, este o reflectare a spiritului în sine sau cea ce sesizăm când spiritul se întoarce asupra lui prin fenomenul de introspecţie.

Putem considera această linie ca fiind linia zero, punctul de plecare al vieţii noastre psihice. În mod normal această stare exprimată prin sentimentul de „a fi” trebuie să se situeze uşor deasupra liniei zero, spre o motivare afectivă uşor pozitivă. Este starea corespunzătoare sentimentului caracterizat prin „bucuria de a trăi”, „bucuria de a fi”. Vrem sau nu vrem să admitem, în stadiul actual de cunoaştere trebuie să spunem că psihicul este în sine, ca şi corpul, o sferă, un câmp energetic, fiecare stare a psihicului nostru, fiecare sentiment nefiind altceva decât o treaptă, un anumit nivel energetic.

Există, ca urmare, un nivel energetic foarte bine delimitat, propice stării noastre de sănătate, nivel care corespunde motivării noastre afective, sentimentului caracterizat prin bucuria de a fi. Psihicul, creierul, toate celulele noastre au nevoie pentru a-şi menţine un echilibru fiziologic şi pentru a avea o funcţionalitate optimă de reflectare în plan biochimic a motivării noastre afective, de bucuria de a fi. Acest nivel psihologic cu corelate energetice, informaţionale, biochimice şi neurofiziologice reflectate până la ultima celulă din noi, corespunde armoniei noastre interne şi externe. Nu poate exista sănătate, dezvoltare şi funcţionare optimă fără să existe o armonie funcţională între conştientul şi subconştientul nostru, între funcţiile noastre interne, între noi şi semeni, între noi şi Cosmos. Toate aceste verigi sunt strâns legate şi interdependente.

Pentru oamenii din „spaţiul asiatic”, în special cei din Japonia medievală (dar şi tot spaţiul Oriental), termenii de „armonie” şi de „karma” au fost foarte folosiţi. Marea lor grijă era aceea de a nu-şi tulbura armonia şi toate evenimentele nefericite erau puse pe seama „karmei”, a sorţii. Le acceptau, deci, ca venind dintr-o altă condiţionare a vieţii lor pe care, de vreme ce n-o puteau schimba, nu este raţional să se tulbure, să-şi strice armonia din spiritul lor, păstrarea armoniei psihice reprezentând condiţia esenţială pentru sănătatea şi optimizarea funcţională.

Omul din vremea noastră pare să fi uitat de mult ce înseamnă armonia din spiritul său, în fiecare clipă fie că lecturează o carte, fie că deschide televizorul, merge pe stradă sau se află la serviciu expunându-se „ghearelor dizarmoniei” care i se înfig în suflet. Este într-adevăr nevoie de o mare forţă de stăpânire de sine ca să rămâi netulburat în vacarmul lumii actuale. Cu câteva excepţii, şi acelea fără succes astăzi, întreaga noastră viaţă este clădită pe structuri dizarmonice.

Furia politică, şantajul celor mari asupra celor mici, literatura de senzaţie, muzica sincopată, filmele de groază, „ştirile străzii”, intoleranţa oamenilor înrăiţi de sărăcie într-o lume care îşi exhibă opulenţa, nu pot decât să cultive ura, anxietatea, comportamentul deviant, toate conducând în final la binecunoscuta „fericire” a omului modern. Tocmai pentru acest motiv marii înţelepţi au simţit nevoia să se retragă din lume şi să mediteze în linişte. Din punctul de vedere al trăirii psihologice pure nu are nici o importanţă ce avem şi cât avem. Dincolo de minimul necesar rămânem doar cu noi înşine, cu sentimentul de mulţumire sau de pustiire a fiinţei noastre.

În lumea modernă, autoritatea religiei s-a pierdut pentru cei mai mulţi dintre oameni, fiind înlocuită de cea a ştiinţei. Să ascultăm cel puţin de raţiunea acesteia, de existenţa unei dumnezeiri, de necesitatea introspecţiei, a rugăciunilor, etc (şi nu cu referire la ritualuri), şi nu doar de patima care pare să motiveze lumea modernă. Poate astfel vom avea o cât de mică şansă de a descoperi ceea ce se află în noi, ceea ce contează şi, ulterior, să acţionăm în consecinţă. Privind lucrurile din unghiul strict al ştiinţei, există, după cum spuneam, o „artă de a trăi” sau mai exact „o ştiinţă de a fi”. Tot ceea ce are reflectare asupra omului trebuie să se bazeze numai pe ştiinţă, pe cunoaşterea izvorâtă din ştiinţă.

Orice altă motivare înseamnă subiectivism, individualism şi sursă de discordie, de conflict sub toate formele sale, prin inacceptarea de aceia care au alte interese şi o altă modalitate de a gândi şi de a interpreta lumea. Ştiinţa trebuie să constituie singurul criteriu obiectiv, singurul numitor comun al tuturor judecăţilor omeneşti. Ştiinţa de a trăi înseamnă arta de a trăi în armonie cu legile universului, după cum am subliniat deja, deoarece nimeni nu poate trăi independent de semenii săi şi de univers, fiind cu toţii doar rotiţe ale angrenajului cosmic. Respectând legile naturii, acestea vor lucra în favoarea noastră, şi nu stăpânind legile naturii ci folosindu-ne de ele, printr-o cunoaştere profundă şi acţiune bine gândită.

A acţiona împotriva legilor naturii înseamnă a acţiona împotriva noastră, pentru că natura nu iartă, după cum putem sesiza uşor din consecinţele ecologice şi din patologia cu care se confruntă lumea actuală. Legile naturii nu pot fi eludate pentru că ele sunt anterioare nouă, iar noi nu suntem decât reflexul lor. Omul este singura fiinţă care s-a implicat, cu consecinţe nefaste, în demersul naturii. Este adevărat că nu întotdeauna din rea intenţie ci din ignoranţă, din necunoaşterea tuturor verigilor care sunt înapoia primei aparenţe de care s-a folosit.

Dar, să revenim la necesitatea păstrării armoniei şi la consecinţele perturbării ei! Consecinţele perturbării noastre funcţionale sunt acelea explicate de patologia stresului şi acestea trebuie să fie văzute în permanenţă în plan energetic şi biochimic.

Opus dorinţei şi bucuriei de a trăi este sentimentul de deprimare, de descurajare, de inutilitate a vieţii, care poate merge uneori până la dorinţa de autosuprimare. Desigur, condiţii vitrege de viaţă, evenimente dramatice, catastrofe, etc. pot conduce la pierderea dorinţei de a trăi, a grijii faţă de sine iar abandonarea în faţa acestor momente dificile (ca şi a multor altora) înseamnă autocondamnare la îmbătrânire precoce, la boală şi suferinţă. Aşadar, susţinerea morală a celor din jurul nostru, ca şi propria conştientizare a situaţiei ne pot fi utile.

Trebuie să realizăm mental că, devreme ce am apărut, probabil există un sens care ne scapă, că trebuie să trăim dacă nu pentru noi, atunci pentru viaţă în sine, ca eveniment cosmic oferit fără vrerea noastră dar rămas în puterea voinţei noastre. Este aici un paradox: n-am vrut să ne naştem dar suntem obligaţi să trăim. Cu aceste gânduri şi sentimente au rezistat mulţi oameni în detenţie, unde au ajuns fie pentru apărarea unui ideal, fie prin erori săvârşite, reluându-şi după aceea viaţa de la capăt. Totul este să fie depăşit momentul şi timpul le vindecă apoi pe toate, cum se spune, dar doar cu ajutorul nostru. Este evident că există în om o putere care poate trece peste împrejurările nefericite, acesta, cu voinţă ridicându-se întotdeauna deasupra lor. Aici se vede măreţia omului.

În plan energetic depresia înseamnă un nivel de energie scăzut, omul nemaiavând resurse să trăiască normalul. Prelucrarea în continuare a gândurilor negative, a miilor de „de ce”-uri, nu face decât să ne consume în plus energia necesară tuturor celulelor noastre. De aici şi suferinţa lor. Să privim faţa crispată, întunecată şi imobilă, să observăm privirea stinsă şi pierdută a celor care suferă. Apetitul dispare, activitatea devine inactivitate, cerul se clatină, totul pare să se prăbuşească. Deducem de aici necesitatea efortului de a ne învinge, indiferent de cauza sa. Acceptând-o ne pedepsim de două ori, prin cauză şi prin efect.

Frica ne consumă, de asemenea, o mare cantitate de energie, având în acelaşi timp efecte negative prin catecolaminele pe care le descarcă. Am amintit mai devreme de experimentele lui Avicenna şi ale lui Cannon pentru a demonstra consecinţele sentimentelor de frică asupra organismului. Descărcarea de catecolamine poate fi atât de violentă încât se poate induce moartea sau se pot declanşa boli latente ca epilepsia, diferite forme de nevroze etc. De aici se pot extrage multe concluzii cu privire la anxietăţile din lumea modernă, dar să discutăm doar de aceea de a înceta să ne gândim în clipe de linişte la pericole imaginare sau probabile.

Dacă momentul trăit ne oferă linişte, ce rost are să ne înveninăm viaţa de două ori, şi „acum” şi „cândva”?!? Este o înţelepciune simplă să trăieşti efectiv doar clipa. Teama fără obiect (anxietatea), teama de a fi bolnav de ceva grav când nu ai nimic, teama de a nu face infarct când nu ai decât o simplă jenă în zona inimii, în ciuda asigurărilor date de medic (sau altcineva), sunt circumstanţe care pun sistemul nervos în stare de tensiune, provoacă scăderea capacităţii de efort intelectual, epuizează secreţia glandelor endocrine şi creează terenul favorabil pentru diverse tipuri de boală şi, în mod cert, ne scurtează viaţa.

Furia, mânia, panica intensă, agitaţia continuă, presupun acelaşi substrat energetic şi biochimic şi au, în consecinţă, aceleaşi efecte imediate şi tardive prin persistenţa în timp. Ura, invidia, gelozia, dorinţa de răzbunare, chiar neexprimate verbal ci doar prelucrate mental acţionează în acelaşi mod. Să observăm că aceste ultime sentimente comentate au ca ţintă alte persoane. După concepţia ezoterică, acestea sunt gânduri negative care sunt reflectate înapoi la cei ce le-au emis. Aşadar, efectul negativ se manifestă asupra sursei şi nu la cei ce le-au emis, asupra celor vizaţi. Aceeaşi interpretare o oferă şi concepţiile religioase când le pun sub interdicţia poruncilor. Este deci aici un adevăr demonstrat de ştiinţele moderne dar surprins în alţi termeni de către toate codurile morale elaborate până acum, indiferent de modul cum au fost motivate. Există ca urmare o singură cunoaştere fiind nevoie doar de mintea capabilă să le accepte şi să le cuprindă pe toate.

Orgoliul şi egoismul au făcut, de asemenea, obiectul multor discuţii pe teme de morală. Opus lor, religia creştină proclamă umilinţa, budismul neimplicarea, morala clasică modestia şi generozitatea. De ce este dăunător orgoliul?!? „În plan energetic, orgoliul înseamnă o închidere a căilor de comunicare, de dialog cu lumea şi cu universul”, ne spun aproape toate sursele, în special cele religioase. Consecinţele sunt uşor de înţeles. Deschiderea spre dialog, acceptarea semenilor ca parteneri, respectarea Legii prin care se exprimă universul sunt condiţii fără de care nu putem evolua. În plan moral, orgoliul înseamnă închiderea într-un spaţiu îngust, înseamnă intoleranţă la opiniile şi acţiunile altora, înseamnă sursă de conflict, de agresivitate, de dezbinare şi de ineficienţă. Nu trebuie să căutăm prea mult spre a vedea dezastrele care le provoacă.

Egoismul este una din trăsăturile d caracter care nu pot trece niciodată neobservate. Lasă o impresie jenantă şi te scoate din afecţiunea celorlalţi. Egoismul se opune principiului de autoconsistenţă a materiei în virtutea căruia fiecare dintre noi trebuie să trăiască doar în interconexiune cu ceilalţi. Prin egoism ne izolăm de context şi ne stagnăm evoluţia. Se ridică aici o întrebare firească: până la ce nivel grija de sine nu reprezintă egoism? Până la limita decenţei, credem că ar suna cel mai bun răspuns, fără a uita că această limită depinde atât de noi cât şi de cei din jur. Prin egoism se caută fericirea de a avea cât mai mult şi de a fi cât mai sus. Dar poţi avea toată lumea la picioare şi să fii nefericit.

Fericirea nu înseamnă a avea mai mult decât îţi trebuie ci a accepta să ai atât cât îţi trebuie. Dorinţa împlinită cheamă o altă dorinţă şi fericirea rămâne o himeră. A te opri acolo unde nu frizează egoismul înseamnă a te lupta cu tine însuţi, cu demonul dinlăuntrul tău care încontinuu cere. Aici intervine înţelepciunea. Să potoleşti nu numai gândul, ci şi pe cel dinapoia gândului. Toate aceste manifestări ce ţin de implicarea noastră afectivă în lume, de adaptare, de modul în care o receptăm, sunt surse de consumare parazită a energiei noastre, de perturbare a armoniei, a acelei stări psihologice propice sănătăţii.

Voi continua şi mâine (ajunge pentru azi)…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru