Cum funcționează... "Întregul" nostru (5)

Păstrarea armoniei în întreaga noastră fiziologie presupune cultivarea gândurilor şi sentimentelor pozitive manifestărilor consumptive de energie (frica, teama, furia, mânia, panica intensă, agitaţia, ura, invidia, gelozia, dorinţa de răzbunare, orgoliul, egoismul şi altele asemenea). Încrederea în posibilităţi şi în viitor, speranţa (această flacără din orizontul îndepărtat spre care s-ar îndreptat întotdeauna privirile celor loviţi de suferinţă dar şi această „femeie” care ne-a înşelat zilnic dar care am primit-o mereu înapoi), calmul, stăpânirea de sine, buna dispoziţie etc. au un efect vitalizant pentru organism.

Acest efort evită, pe de o parte, pierderile inutile de energie iar pe de alta au un efect de încărcare energetic benefică a organismului. Comutarea pe registrul trăirilor benefice pentru viaţă, în sensul ei profund şi esenţial, nu se poate face decât printr-un permanent control asupra gândurilor şi manifestărilor noastre atât interioare cât şi exterioare.

Prin sine, omul este, în marea majoritate, o fiinţă firavă, care nu se poate ajuta singur (poate ca reflex al stării „de start”, a stadiului de bebeluş, apoi copil, care se amprentează destul de puternic în majoritatea dintre noi şi determină baza caracterelor noastre, poate al stării „de manifestare” când începem să conştientizăm cât de firavi suntem în comparaţie cu globalul, câtă nevoie de ajutor, fie şi colaborare, dominare, şi altele similare şi intercorelate, avem în impact cu „generalul”). De aceea, pentru a reuşi, este nevoie să se conecteze la o sursă de forţă mai puternică decât ei. Şi forţa de mărime infinită este cea a universului, iar singura modalitate de a se conecta la univers, de a beneficia de forţa sa incomensurabilă, o constituie stabilirea de raporturi armonioase cu acesta.

Termenul de armonie nu este aici un subterfugiu, ci modalitatea cea mai simplă de a defini o relaţie care face obiectul gândirii mitice, al religiilor, al filozofiilor şi al ştiinţei, după cum vedem. Evident, modul de abordare este diferit, dar esenţa şi finalitatea sunt aceleaşi. Din nou ne aflăm în faţa unei unităţi a cunoaşterii umane, o rădăcină unică dar cu rădăcini diferite. Cei care nu pot vedea această rădăcină rămân robii unei viziuni limitate.

Efortul de control autoimpus asupra gândirii trebuie să vizeze toate acele acţiuni care îl pun într-un armonios acord cu sine şi cu universul. Privită din acest unghi, viaţa poate fi trăită în cel puţin două moduri: ca manifestare spontană, antrenat de evenimente, sau exercitând un control asupra lor. Vom insista asupra acestui ultim mod care se subscrie, după cum spuneam, ştiinţei de a trăi. Deduceam, de asemenea, că omul este o sferă, un câmp de energie. Cu cât energia acestui câmp este mai mare, cu atât performanţele sale funcţionale sunt mai mari.

Omul obişnuit, considerat normal, de vreme ce aceştia constituie majoritatea, lucrează cu un randament fizic şi intelectual redus datorită pierderilor parazite, deci inutile, de energie printr-o mulţime de canale pe care nu ştiu să le închidă sau acceptă să le lase deschise. Cunoaşterea sa este, de asemenea, neperformantă, limitată la simţuri şi la instrumentele pe care şi le-a inventat. Pentru a atinge performanţe optime în acţiune şi îndeosebi în cunoaştere, el trebuie să închidă toate porţile de pierdere inutilă a energiei. Aceasta este tehnica de control autoimpus al gândirii prin care omul poate reuşi în efortul de autoperfecţionare, de autotransformare, de „apropiere de zei”, cum spunea Platon.

Ei depăşesc ceea ce am numit nivelul critic de energie, dincolo de care se deschide accesul spre cunoaşterea realităţii ultime (nu vrem să lăsăm să se înţeleagă prin asta că oamenilor le este accesibilă cunoaşterea totalităţii ci doar a unor fragmente din realitate). Nu intră aici în discuţie acele cazuri rarisime de oameni dotaţi de la natură, care nu au nevoie de un efort special, indus sau impus, ci se manifestă spontan. Şi, de ce nu, dacă nu suntem interesaţi de această cunoaştere este evident că acest efort devine folositor în ceea ce priveşte împlinirea noastră. Mulţi dintre noi avem bani dar căutăm dragoste, sau avem dragoste dar căutăm bani, avem şi una şi alta dar nu avem sănătate… Oricum am privi accesul la cunoaştere ne va aduce împlinirea.

Aşadar, primul lucru care ni se pare esenţial în viaţă pentru a evita să ne risipim este fixarea unui ideal care să ne corespundă propriilor noastre resurse, sentimentului de utilitate prin care ne validăm faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Oamenii nemulţumiţi de ceea ce fac şi de ceea ce sunt ei au în permanenţă un aer de nefericire, îşi caută refugiul în boli imaginare care devin preocuparea lor majoră, scuza lor principală pentru insatisfacţia de care nu pot scăpa. Se lasă foarte greu convinşi că de vină nu este vreo boală misterioasă, ci viaţa lor este plină de insatisfacţii, de nerealizări care au atras manifestări similare bolii şi, în ultimă instanţă, vor atrage boala efectivă. Ei sunt cei care solicită în permanenţă o reţetă de viaţă „minune” sau un medicament „minune”, dar, negăsind „pilule pentru fericire” sfârşesc prin a-şi imagina, iniţial, că au o boală gravă şi netratabilă şi, în final, prin a o avea. Pentru aceştia singura pilulă utilă este relevarea sursei de conflict şi orientarea spre o preocupare în stare să le procure ceea ce le lipseşte.

Realist vorbind, în viaţă nu întotdeauna circumstanţele ne sunt favorabile. Ce ne rămâne de făcut contra monotoniei, a blazării, a platitudinii?!? Trebuie să facem efortul să ne smulgem cu toată forţa găsind o ocupaţie, un „hobby” care să ne relaxeze, să ne „încarce bateriile” epuizate, să constituie o defulare pentru presiunea noastră psihică. Colecţia de timbre, pictura ca amator, sculptura în lemn pentru propria noastră plăcere, broderia, goblenurile, realizarea de bloguri şi/ sau situri, etc.  ceva care să se constituie în o defulare pentru presiunea noastră psihică (exceptând alcoolul, drogurile sau alte „chestii” artificiale trăirilor noastre). Sunt doar câteva sugestii pentru preocupări colaterale care pot să ne cheme cu plăcere acasă după o zi de muncă. Nu se poate vorbi despre o viaţă normală fără satisfacţii şi afecţiune.

Dar, să nu uită, lipsa de metodă şi risipirea în mai multe acţiuni în acelaşi timp are de asemeni ca urmare o pierdere ineficientă de energie şi un randament redus. Se impune, în consecinţă, să ne ordonăm viaţa, planificându-ne judicios ceea ce avem de făcut, destinând un timp fiecărei acţiuni şi urmărind la sfârşitul zilei bilanţul celor ce ne-am propus (este de dorit chiar să se păstreze un jurnal al evenimentelor trăite). Vom avea cea mai plăcută ocupaţie la vremea când vom rămâne fără ocupaţie. Cine n-are amintiri, n-are din ce se hrăni în amurgul vieţii, se spune, şi, în plus, radiografia vieţii oricărui om este un inestimabil document pentru istorie.

Apoi, este necesar să precizăm că, inteligenţa cu care operăm în mod obişnuit poate rămâne aceeaşi, neinfluenţată în orice condiţie fizică a corpului. Dar inteligenţa spiritului, aceea care presupune o „utilizare inteligentă a inteligenţei” şi care este o sublimare a luminii, eliberată din adâncurile subconştientului, nu se manifestă oricum ci numai în condiţii adecvate. Aici doar le vom aminti succint deoarece o analiză detaliată face obiectul postărilor viitoare.

Somnul este, desigur, calea cea mai fiziologică pe care natura a inventat-o pentru refacerea potenţialului nostru energetic. S-ar putea spune că randamentul, buna dispoziţie şi acel aer personal de om sănătos, destins, agreabil, este în cea mai mare parte condiţionat de beneficiul unui somn normal. Insomnia aduce nervozitate, aspect iritat al mimicii, pierderea amabilităţii faţă de anturaj prin scăderea disponibilităţii noastre psihice în raport cu mediul deoarece şi acesta are nevoie de o anumită cotă de energie pentru a se manifesta normal.

Depresia de epuizare are acelaşi mecanism de formare. Agilitatea şi forţa de muncă sunt de asemenea serios afectate. De aceea oamenii care au şansa de a avea un somn normal, odihnitor, pot considera că soarta a fost generoasă cu ei. Prin mimica relaxată şi atitudinea agreabilă sunt uşor acceptaţi în relaţiile interpersonale şi îşi datoresc acest fapt o mare parte din succesul social, mai ales în profesiunile care implică relaţii cu publicul (medici, profesori, actori, etc.). Nevoia de somn este diferită de la individ la individ, esenţial fiind ca la trezire să fie complet odihnit, să aibă un aer de prospeţime, de reconfortare. Generalizarea unor cazuri individuale este eronată.

Nesomnul, insomnia, este astăzi suferinţa cea mai răspândită în lume. În epocile preindustriale, oamenii nu sufereau în aceeaşi măsură de insomnie deoarece somnul natural era condiţionat de mişcare, de efort fizic. Astăzi, omul a luat-o înaintea naturii, şi-a diversificat viaţa şi a intervenit solicitarea nervoasă în locul celei fizice şi, cu aceasta, şi insomnia. Catecolaminele rezultate din solicitările nervoase, din ceea ce am numit gânduri şi trăiri negative, rămân neutilizate în sânge exercitând un efect de stimulare asupra formaţiei reticulate care, la rândul său, menţine creierul în stare de veghe.

De aceea când avem o activitate sedentară avem zilnic nevoie de mişcare, de efort, atât pentru condiţia unui somn normal cât şi pentru efectul fortifiant asupra organismului în general. Omul, ca de altfel întreaga lume vie, a fost programat pentru mişcare, nu pentru opusul ei. În aceeaşi ordine de idei se impune să evităm orice activitate cu efect de incitare psihică, cu încărcătură emoţională negativă (discuţii, lecturi, filme sau altele asemenea). Când televiziunea ne „delectează” seara cu filme care „ne taie respiraţia” nu se poate spune că a avut o inspiraţie psihologică.

Despre corpul uman privit ca templu în care sălășluiește spiritul nostru citim şi în literatura biblică. Aceeaşi viziune au avut-o încă mai înainte grecii, dacii şi alte popoare. Graţia, armonia, perfecţiunea, materializate în reprezentarea corpului uman sunt aidoma celor pe care le vedem în ridicarea templelor. Chiar dacă în mod artificial am face o separaţie corp-spirit, relaţia lor reciprocă este indiscutabilă. Cei care ne-au lăsat celebra formulă „mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos) au înţeles un adevăr profund. De aceea există o igienă psihică şi o igienă fizică. Limitele noastre nu se opresc la tegument, ci aici se stabileşte doar graniţa de-a lungul căreia se fac schimburi materiale directe între noi şi lumea din afara noastră, între noi şi cosmos.

Din perspectiva medicinei tradiţionale chineze, tegumentul face oficiul de antenă pentru organism, dispunând de zone cu maximă accesibilitate electrică prin care se recepţionează şi se emite o energie modulată în semnale purtătoare de informaţie. Acestor zone noi le spunem din acest motiv „ferestre electrice”, iar chinezii le denumesc „ferestrele cerului”. Este interesant de reţinut că la întreaga lume vie, inclusiv la plante, întâlnim astfel de ferestre. Rezultă de aici necesitatea de a păstra o riguroasă igienă a corpului nostru. Se spune că preoţii din vechiul Egipt se îmbăiau de patru ori pe zi. Poarta de comunicare cu lumea externă trebuie să fie în permanenţă accesibilă. Praful îmbibat cu transpiraţie, alte impurităţi şi substanţe eliminate prin piele ne izolează de lumea externă din care am venit şi fără de care fiziologia noastră suferă. În acelaşi sens trebuie înţeleasă necesitatea contactului cu apa, aerul, soarele şi pământul pe care civilizaţia noastră modernă l-a transformat în beton, asfalt şi fibre artificiale.

Un alt reper este reprezentat de respiraţie. Rolul respiraţiei ritmate în controlul fiziologiei umane constituie o informaţie de excepţională valoare, venită din antichitatea asiatică şi care, pentru ştiinţele moderne, este total surprinzătoare şi greu de înţeles. Performanţele atinse prin tehnici de antrenament psihosomatic, în care se include şi respiraţia ritmată, au fost de mulţi ani confirmate în laboratoarele moderne (vom discuta în detaliu despre aceasta în postările viitoare).

Apoi, energia cu care funcţionăm este, bineînţeles, dependentă şi de tipul de alimentaţie şi de modul în care ne alimentăm. Şi, la baza alimentaţiei noastre stau mai mult tradiţiile decât o cunoaştere profundă a nevoilor organismului. O alimentaţie normală trebuie să ne aducă în mod echilibrat toate acele elemente implicate în structura şi fiziologia noastră. Voi avea mai multe abordări în postările viitoare dar, de reţinut aici, este modul grăbit în care ne alimentăm, nerespectând intervalul dintre mese dictat de fiziologie şi având deseori un aport în exces cantitativ, toate cu efecte profund dăunătoare organismului. Obezitatea, diabetul cu consecinţele lor ulterioare (bolile vasculare şi ale inimii şi creierului) sunt urmări dezastruoase ale acestui mod defectuos de a ne hrăni.

În fine, în efortul nostru de perfectare spirituală nu poate fi neglijat rolul artei, al muzicii şi al culturii în general. Mă refer, desigur, la acea cultură care înalţă spiritul şi nu la macularea comercială care îl reţine în lut, în comunul „homo habilis” şi nu în destinatul „homo sapiens”. Toţi oamenii, fără excepţie, au nevoie de o formă sau alta de cultură, prin intermediul căreia să se poată conecta conştient la univers. Poate că puterea de a „transporta” spiritul, de a-l pune în armonie cu sine şi cu lumea, amplificându-i energia de manifestare o are în cea mai largă măsură muzica (să ne amintim că şi plantele reacţionează favorabil la muzică, îndeosebi la cea clasică, asemenea, bineînţeles, până şi apei cu structurile sale moleculare „de memorie”).

Aşadar, toate datele de mai sus ne impun ideea că arta şi ştiinţa unei trăiri optime în toate laturile sale constă în a avea în permanenţă în atenţie o înţelepciune de viaţă impusă de legile naturii, ale experienţei umane şi ale observaţiei ştiinţifice. A trăi este o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi să o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi univers, pe relaţia dintre noi şi univers (dintre om şi univers), fiind total dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil.

Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune şi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni, ce altceva, pacea reprezentată de dragoste, recunoştinţă şi înţelegere. Atâta vreme cât un singur om va provoca altuia suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că, oricât de mult s-ar strădui unele teorii de apariţia noastră prin hazard şi evoluţie a hazardului, viaţa are un sens.

Noi suntem aici în acest colţ de univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna inteligentă a unui arhitect nevăzut ne-a desprins de lut şi ne-a construit după un plan din care transcede unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul gândirii care este capabilă să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi nefericite care ne-au precedat şi cauza celor care ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă din acest colţ de univers căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o experienţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica universului, prin gânduri, prin acţiune, prin faptele sale bune sau prin faptele sale rele. Este, poate, cel mai profund adevăr care, atunci când ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire…

Bibliografie: Ceea ce ştiu eu de prin surse de care nu îmi mai aduc aminte şi „Inteligenţa materiei” – Dumitru Constantin Dulcan.

De mâine trec la treaba efectivă (realizarea de materiale, concept, sintetizare, explicare, etc.) legată de noua medicină/ noua cunoaştere. Dar, din păcate, sau poate nu, postările le voi face după o pauză de 2 – 3 luni necesare organizării primare şi lansării secţiunii noua medicină/ noua cunoaştere pe http://www.dorinm.ro. Până atunci, fericire, bucurie şi toate cele bune!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru