Subconștientul

Ar trebui să dau un chef mare, mare de tot. Azi se împlinesc 15 ani de prezenţă pe net a sitului meu http://www.dorinm.ro. Sau, azi a repornit situl după mai bine de o săptămână în care a fost suspendat pentru neplată, şi tot ar fi un fel de motiv de sărbătoare. Dar, am promis că, azi voi aborda un subiect „nostim”: subconştientul. Este „greuceanul” subiectelor noii medicine aşa că nu am timp de petrecere… Este un subiect ce va naşte o postare imensă, să-i spunem aniversară.

Aşa că, înarmaţi-vă cu răbdare! Dacă vi se pare prea tehnic totul, treceţi la paragrafele următoare (înseamnă că nu aveţi capacitatea „de moment” de a înţelege acele enunţuri şi va trebui să mergeţi acolo unde puteţi înţelege ceva)!

Din punct de vedere al definiţiei termenului „subconştient”, acesta este sfera fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei (şi nu a conştienţei) şi care au putut fi anterior conştiente sau ar putea deveni conştiente ulterior. Interesantă abordare a Dex-ului… El face parte din sistemul psihic uman reprezentat de triada „conştient-subconştient-inconştient”, ansamblul de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive şi regulatorii, ce se află în permanentă interacţiune. Pentru a merge mai departe voi face o mică detaliere a componentelor acestei triade.

La nivelul conştientului există preponderent manifest, egoul sau eul, legat de realitate prin simţuri, cu rol de a materializa dorinţele eului/ egoului. Această activitate de rezolvare a problemelor este numită de psihanaliză ca fiind funcţie secundară. Spre deosebire de „sine”, manifestat la nivelul inconştientului, care funcţionează pe principiul satisfacerii imediate a cerinţelor, eul funcţionează pe principiul realităţii reprezentat de satisfacerea dorinţei în momentul în care se găsesc resursele adecvate. Eul cuprinde funcţiile psihice precum gândirea, toleranţa, testarea realităţii, controlul, planificarea, apărarea, sinteza informaţiilor, funcţionarea intelectuală şi memoria activ percepută sau apelată. Eul reprezintă raţiunea şi bunul simţ, în opoziţie cu pasiunea, reprezentată de sine. El este conştiinţa manifestă şi nemanifestă.

Conştiinţa este una din cele mai importante nivele de organizare a vieţii psihice a individului şi poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, manifestându-se în experienţele personale, nefiind accesibilă altui individ. Conştiinţa este considerată a fi cea mai importantă parte a psihicului deoarece a fi conştient înseamnă, în mod esenţial, a avea senzaţii, adică a avea reprezentări mentale încărcate de afectivitate a „ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”. Omul, prin conştiinţă, are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mental înainte de a-l realiza în forma sa concretă, conştiinţa fiind o reflectare anticipativă a realităţii. Astfel, omul poare reproduce realitatea în sine cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa creativ-proiectivă.

Funcţia indispensabilă, dar nu suficientă, pentru asigurarea continuităţii funcţionării este memoria. Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat, cronologic), el fiind expresia experienţelor trăite şi acumulate până la momentul prezent. Şi, de reţinut, toate acestea se pot manifesta numai şi numai la nivelul minţii conştiente, doar de aceea se numeşte conştiinţă deoarece are o legătură strictă cu starea de „conştienţă”. Şi, aici, sunt incluse „chestii” care nu au nici un fel de legătură cu conştientul. Mă refer la fiorii percepuţi şi asimilaţi instantaneu cu frica, cu greaţa/ scârba, cu fiorii dragostei. Ei vin de undeva şi noi i-am identificat cu acel ceva care percepem că este prezent, manifest. Iată că, de aici, putem trece la subconştient…

Între conştiinţă şi subconştient apare conştientul. El este cel ce ia asupra sa tot ceea ce este raţional, analitic şi logic, fiind folosit pentru toate activităţile zilnice care cer raţiune, memorie şi acţiune. Conştientul este memoria activă a spiritului nostru, acel ceva folosit de fiecare dată când mâncăm, când ne gândim la ceva anume, când lucrăm, când analizăm o situaţie, etc. Felul în care gândim depinde de partea conştientă a psihicului nostru şi este direct responsabil de performanţele ca şi de eşecurile noastre în viaţa de zi cu zi, de fericirea sau de nefericirea noastră şi, de ce nu, este baza generării şi rezolvării tuturor conflictelor noastre.

Asta deoarece, fără a lua în calcul rezultatele palpabile sau nu, spiritul conştient poate să ne impună limite psihice şi mentale adesea inutile deoarece el este excesiv de critic şi neîncrezător, pe lângă o capacitate limitată de prelucrare a informaţiilor necesare unui răspuns perfect şi complet „autorizat”. De aceea, atunci când spiritul conştient suferă de blocaje „psihologice” sau de limitări, poate fi avantajos ca acesta să fie ocolit, să fie programat sau utilizat în mod direct subconştientul.

Subconştientul reprezintă una din ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia. El este locul unde rezidă cu preponderenţă superegoul, supraeul, cel care cuprinde (sau defineşte), după cum descriam în postările anterioare, submasca. Potrivit lui Freud, supraeul se naşte din complexul oedipian, prin identificarea cu părintele de acelaşi sex (şi, chiar dacă „alipirea” perceptivă este atrasă de celălalt părinte se va face tot o comparaţie directă între părinţi, baza fiind cel de acelaşi sex), identificare care va face copilul să interiorizeze regulile impuse de părinte.

În perioada de latenţă sexuală supraeul achiziţionează şi normele şi valorile morale ce dirijează eul în acţiunea sa de combatere sau colaborare cu sinele. Supraeul comunică cerinţele sale eului prin sentimente de mândrie, ruşine, culpabilitate, etc. Ulterior, o parte a supraeului este formată din valorile inspirate de cei din jur, profesori, mentori, cu alte cuvinte de conştiinţa umană. El dispune nu numai de conţinuturi specifice, ci de mecanisme şi finalităţi proprii. Ca o primă „percepţie”, el reprezintă, este, o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care, în prezent, se desfăşoară asupra controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând deveni oricând active, percepute, păşind pragul conştienţei.

Subconştientul este definit ca fiind o „cerebraţie latentă” ce are loc „sub simplitatea aparentă a percepţiilor”, având astfel un caracter dinamic. El este definit prin conţinutul memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat la un moment dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi conştientizat în situaţii adecvate. Este conţinutul latent ce intră în structura stării de pregătire psihică generală a subiectului, influenţând pozitiv sau negativ desfăşurarea proceselor psihice conştiente, de la percepţie până la gândire.

Subconştientul nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenţă, putând fi considerat o „conştiinţă” implicită, stările de conştiinţă ale individului subzistând în subconştient, dar nu sub forma unei memorizări clasate printre multe altele. De exemplu, deşi nu ne gândim tot timpul, în fiecare secundă la adresa pe care o avem, mâncarea preferată sau ceea ce am făcut în vacanţa trecută, putem oricând să ne amintim aceste lucruri, astfel transferând aceste informaţii din subconştient în conştient.

Puţini oameni cunosc subconştientul, partea spiritului care lucrează fără să ne dăm seama. Se estimează că el ocupă un loc de nouă chiar zece ori mai mare decât conştientul în funcţionarea corpului nostru şi în realizarea obiectivelor noastre. Poate de aceea tot sistemul psihic uman este comparat cu un iceberg, vârful fiind manifest iar restul, marea masă, aflându-se în afara vizibilităţii (sub apă). El înregistrează tot ce primim şi prelucrăm prin simţuri, toate sentimentele şi trăirile ce rezultă din interacţiuni.

Cu toate acestea el nu cunoaşte nici emoţia, nici sentimentul, el fiind neutru, nu gândeşte ci percepe. El asigură şi controlul tuturor funcţiilor biologice automate, cum ar fi respiraţia, bătăile inimii (de fapt, 99% din toate procesele ce se desfăşoară în organismul uman – nu mai revin asupra importanţei sistemului nervos vegetativ, numit şi autonom). Poate de aceea stările subconştientului se modifică, deoarece cauzele de care dispun nu sunt date pentru totdeauna şi pentru toţi indivizii. Ele se modifică datorită faptului că între ele există relaţii de cauzalitate şi influenţă reciprocă.

Şi, în final, dar nu în ultimul rând, ar fi incorect să reducem conţinutul subconştientului exclusiv la informaţiile, experienţele şi actele ce provin din conştiinţă, din conştient, el comunicând în mod firesc cu inconştientul, încorporând o serie de elemente ale acestuia. Argumentul final în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie comportamentele finaliste (pe înţelesul tuturor de tip extremist), al căror motiv rămâne neconştientizat. Apoi, subconştientul se remarcă printr-o autonomie funcţională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntreţinere şi autoconservare.

Aceste mecanisme sunt stimulate de sus, prin fluxurile conştiinţei, în starea de veghe şi de activitate orientată spre scop, şi de jos, prin fluxurile inconştientului, în stare de somn sau de conştiinţă confuză, ce caracterizează unele stări umane. Ar fi de amintit aici şi de vise care, deşi au punctul de plecare în inconştient, ele se finalizează şi se depozitează în sfera subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conştientizarea şi relatarea conţinutului lor imediat după trezire.

Aşadar, importanţa subconştientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenţa psihică normală a omului fără prezenţa şi funcţionalitatea lui. În primul rând el asigură continuitatea în timp a eului şi permite conştiinţei să realizeze integrarea sub semnul identităţii de sine a trecutului, prezentului şi viitorului. În cazul amneziilor totale anterograde sau retrograde, identitatea de sine este puternic alterată, relaţionarea subiectului cu lumea fiind profund perturbată. În al doilea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării permiţând stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior.

În desfăşurarea oricărui proces conştient, chiar dacă el este provocat şi se raportează la un obiect sau la o situaţie externă concretă, subconştientul se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioară, atât în forma operaţiilor cât şi a modelelor informaţionale, imagistice sau conceptuale. Şi, în al treilea rând, subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp. În afara aportului său, conştiinţa s-ar reduce la o simplă succesiune a clipelor, a conţinutului senzaţiilor şi percepţiilor imediate, devenind imposibile funcţiile ei de planificare şi proiecţie. Şi, menţinerea în stare optimă a cadrelor de referinţă ale conştiinţei reclamă permanenta comunicare senzorială.

Şi, pentru a „închide” descrierea triadei, a venit momentul să discutăm puţin şi despre inconştient. El constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legătură cu care poziţiile de negare sau de afirmare abundă în literatura de specialitate (cu predominanţă psihologică şi parapsihologică). Este locul unde există şi se manifestă sinele, cel ce este responsabil pentru transformarea necesităţilor umane primordiale în forţe motivaţionale, sau instincte, numite dorinţe de către Freud. Aceste procese au fost denumite procese primare.

Sinele funcţionează conform principiului plăcerii, sau satisfacerii imediate a foamei, setei, sexului, evitarea durerii, etc. În viziunea psihanalitică, nou-născutul este reprezentarea pură a sinelui, acesta plângând instinctiv ori de câte ori îi este foame sau vrea să fie curat, deşi nu ştie exact de ce plânge. Sinele include conţinuturi ereditare (instincte) şi dobândite (rezultatul evolutiv, de cele mai multe ori al refulării), şi reprezintă izvorul de energie al psihicului uman, precum şi baza din care se nasc eul şi supraeul, sub influenţa lumii externe (sinele intrând în conflict sau colaborare cu eul şi supraeul).

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud, care a elaborat o concepţie structurală cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului. Investigaţiile şi cercetările directe au fost precedate de „lansarea” filozofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni germani din epoca postkantiană (Schelling, Hegel, Schopenhauer). Freud a definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi exclusivistă, considerându-l doar rezervorul tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate, frustrante. Au urmat multe „prelucrări” din care se remarcă, cronologic, cea a lui Adler.

Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficienţe, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale eului. „Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, aşa încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei ce are loc la nivel inconştient, între o tendinţă negativă, sentimentul de inferioritate, şi o tendinţă pozitivă, sentimentul de superioritate, aceasta din urmă fiind orientată spre compensare”. Jung, influenţat de Adler, lărgeşte sfera noţiunii de inconştient individual, considerând, sub influenţele freudiene, libidoul ca fiind determinant, alături de sentimentul de putere. Acest melanj are două direcţii de manifestare, centriped, spre sine şi centrifug, spre lume, conform celor două orientări ale personalităţii, extrovers şi introvers.

Astfel, Jung ajunge să introducă conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zonă profundă nonindividuală, supraindividuală a psihicului. Inconştientul colectiv conţine imagini ancestrale care se află în latenţă în zonele profunde ale inconştientului numite de Jung arhetipuri şi oferă individului posibilitatea de a avea acces la acestea. Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Inconştientul este diferit în manifestările sale. Inconştientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluţia omenirii, care renaşte mereu, în fiecare structură cerebrală individuală. Este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume, după cum descria Jung, o lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente, momentane, despre lume.

Într-un fel, este o imagine eternă, spre deosebire de conştient, care apare ca un fenomen efemer, deoarece produce toate adaptările şi orientările momentane. Inconştientul colectiv iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca istorică, localizare geografică, clasa socială, naţionalitate, etc.. Prin extensie particularizată ajungem la arhetipuri care sunt „structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind „moştenirea arhaică a umanităţii”. Arhetipul dispune de o energie proprie, datorită căreia el poate „exercita influenţe psihice care nu se manifestă deschis la suprafaţa lumii, dar acţionează cu atât mai puternic din interior, din întuneric, asupra noastră, fiind invizibile pentru cel care nu supune îndeajuns criticii imaginea sa momentană asupra lumii, rămânându-şi astfel, chiar sieşi ascuns”.

Şi, înainte de a trece la ceea ce ne interesează, ar fi bine să detaliem (din punct de vedere al psihanalizei), puţin, care sunt mecanismele de funcţionare, de apărare ale tuturor formaţiunilor psihicului uman (am folosit şi termenul de apărare deoarece orice sistem tinde să-şi păstreze starea iniţială sau să şi-o îmbunătăţească, termeni uşor compatibili cu cel de menţinere, de apărare).

Primul dintre acestea este negarea realităţii psihice interne, fapt ce presupune, în acelaşi timp, afirmarea existenţei acesteia. Nu poţi nega decât ceva ce există. Astfel, refulările pătrund în conştient sub formă negată. Şi, reprimarea acestor gânduri şi dorinţe reprimate ajung să ne pună în faţa recunoaşterii lor, inducând o stare de disconfort, de anxietate care poate deveni extremă. Urmează refularea care este cel mai vechi, mai important şi mai cunoscut mecanism considerat de psihanaliză. Prin procesul de refulare sunt păstrate în subconştient toate acele reprezentări pulsionale interzise de supraeu.

Refularea este un mecanism de bază în nevroză, dar şi un proces normal în viaţa cotidiană, poate cel mai important factor ce atrage conflictele atât de menţionate de către noua medicină. În general, această afirmaţie este susţinută de faptul că sunt refulate în special acele experienţe acceptate necondiţionat sau fără posibilitate de intervenţie, cum sunt cele din perioada copilăriei, care atrage un dezechilibru evident psihicului imatur al copilului şi al individului în stadiile ulterioare. Urmează identificarea, care este situaţia în care eul unei persoane preia în mod inconştient anumite trăsături de la o altă persoană.

Un exemplu este leşinul cu caracter isteric al fiului cu tatăl decedat. O altă formă de identificare este identificarea cu agresorul, un mijloc de apărare utilizat în relaţiile cu obiectele lumii exterioare cărora subiectul nu poate să le facă faţă, exemplul fiind reprezentat de cel al victimei care se transformă în agresor. Deplasarea reprezintă asocierea unei încărcături afective cu un obiect sau eveniment aflat într-o relaţie de contiguitate cu cele iniţiale care au declanşat starea afectivă. Un exemplu este cel al părintelui care îşi descarcă nervii pe copil, atunci când a fost pus într-o situaţie frustrantă de către şef la serviciu.

Sublimarea se referă la transformarea impulsurilor instinctuale în activităţi acceptate de societate, cum ar fi utilizarea instinctului sexual în scopuri artistice, sau a impulsurilor agresive într-un sport. Proiecţia este atribuirea propriilor caracteristici, sentimente, dorinţe sau trăsături de caracter pe care nu ni le dorim sau nu le recunoaştem/ cunoaştem, a unor obiecte sau persoane din exterior. Raţionalizarea este procedeul prin care încercăm să dăm o explicaţie logică sau acceptabilă din punct de vedere moral unor înclinaţii, manifestări sau sentimente considerate inacceptabile şi a căror cauză nu este percepută.

Regresiunea (şi nu în sensul de dat înapoi calitativ) este procesul de întoarcere la un stadiu de dezvoltare psihică anterior, fie că este vorba despre gândire, sentiment sau comportament, un exemplu fiind cazul divorţului intentat de soţ pentru a se căsători cu un partener din tinereţe. Formaţiunea reacţională reprezintă dezvoltarea unei atitudini sau comportament în sens opus faţă de tendinţa instinctuală refulată. De exemplu, manifestarea unei obsesii pentru curăţenie poate ascunde dorinţa perversiunilor sexuale. Şi lista ar putea continua…

Concluzionând, încercând să concluzionăm, inconştientul are un set de programe ce le permite celor ale subconştientului să ruleze. Sunt programe care pot fi „modificate” deosebit de greu, poate niciodată şi, în final, totul se manifestă palpabil pe suportul acestora. Următorul set de programe este cel de la nivelul subconştientului. Aici este aici. Aici se află programele (ceva ce poate fi comparat cu programele pe calculator) care pot fi rescrise ori de câte ori se consideră imperativ necesar acest lucru. El tratează informaţia plecând de la setul de bază, existenţial, al inconştientului şi lucrează, eventual modifică, în directă relaţie cu ideile şi credinţele cu care a fost hrănit, cu ajutorul programelor care le-a asimilat. După cum a demonstrat ştiinţa vremurilor noastre, se ajunge până la nivelul ADN-ului atât în citirea programelor de bază (programe naturale) cât şi în rescrierea lor (atenţie, fără a atinge baza, inconştientul, ci doar materia, structurarea acesteia la nivel ADN), punct de la care pleacă manifestarea programelor dobândite.

Ce este mai interesant şi mai important decât ne putem imagina este faptul că, subconştientul este incapabil să facă discriminări între informaţiile pe care le primeşte şi, din această cauză, le acceptă aşa cum sunt. El nu va şti să facă diferenţa între vis, imaginaţie şi realitate, între un fapt imaginar şi unul trăit, şi nici între prezent şi viitor, subconştientul fiind atemporal. Aceasta este o mare slăbiciune sau calitate a subconştientului, faptul că el înregistrează toate informaţiile, fără să-şi pună întrebări sau să analizeze. De fapt, prin repetiţie, el absoarbe toate datele care le percepe, fără ca măcar să trieze ceea ce este nefast pentru noi. Chiar dacă nu sunt percepute de către conştient din lipsă de atenţie, de exemplu, sau pentru că semnalul este prea slab, subconştientul le înregistrează. El îşi execută orbeşte programul, plecând de la datele care le-a înmagazinat, şi va furniza din nou aceste date atunci când o situaţie identică sau apropiată se va ivi.

Construirea de-a lungul vieţii a propriilor gânduri şi credinţe, cele pe care le-aţi acceptat şi cele care ţin de mediul familial, social şi cultural vă şlefuiesc încetul cu încetul gândirea. De aceea, copilăria este perioada cea mai vulnerabilă în ceea ce priveşte dezvoltarea subconştientului. Acum acceptăm necondiţionat, chiar întărit de autoritatea şi venerarea părinţilor, majoritatea credinţelor negative, câteodată distructive, transmise voluntar sau nu. Şi, toate acestea devin treptat frâne şi inhibiţii în dezvoltarea adultului. În definitiv, acumularea acestor gânduri negative sau limitate sfârşeşte prin a crea în noi sisteme de gândire care ne vor conduce viaţa şi ne vor condiţiona comportamentul fizic şi psihic. Practic, orice boală sau rău îşi are originea în creierul nostru (inclusiv în întregul organism) şi devenim exact ceea ce gândim. În concluzie, calitatea vieţii noastre depinde mai mult de calitatea subconştientului decât de orice altceva.

De unde această dependentă?!? Conştientul, după cum spun oamenii de ştiinţă, se află în imposibilitatea de a cunoaşte ceea ce este înregistrat în subconştient, lucru care dă naştere la numeroase conflicte între cele două emisfere cerebrale. După cum am văzut în multe postări anterioare, chiar şi în aceasta, conştientul este însărcinat cu analiza informaţiei şi cu raţionamentul, dar el o face pe baza datelor care le primeşte de la subconştient, care îi va da mereu informaţiile cele mai apropiate de situaţia trăită în acel moment. De fapt, trebuie să ştim şi să ne amintim că, subconştientul este mai puternic decât conştientul şi că el este cel care are ultimul cuvânt.

Subconştientul este mereu mai puternic decât conştientul şi el are întotdeauna prioritate în faţa gândirii şi reflecţiei conştiente. Acesta este un punct important, pe care trebuie să-l integrăm în funcţionarea creierului, căci el este sursa tuturor conflictelor. Sintetizând, atunci când aveţi voinţa conştientă de a executa ceva, o acţiune, subconştientul vă va servi informaţiile pe care le are. Dacă aceste informaţii corespund unei programări negative legate de o situaţie specială, anterioară (de exemplu un eşec, o frică, o altercaţie, o decepţie sentimentală, etc), aceste emoţii vor apărea în prezent şi se vor afla în conflict cu conştiinţa voastră, care nu va avea mijloacele de a le depăşi sau de a şterge aceste gânduri negative ale subconştientului.

Acestea vor lua, fără nici o îndoială, controlul, şi veţi trăi o stare de conflict interior permanent, greu de rezolvat şi de asumat. Este începutul instalării bolii sau al unei patologii cronice, pe care nu o puteţi rezolva decât începând o muncă de reprogramare pozitivă a subconştientului vostru. Iată un exemplu… Un copil este bătut cu regularitate de către părinţii săi în copilărie. Subconştientul său înregistrează toate aceste situaţii de frică şi violenţă traumatizantă, frustrantă sau alte sentimente şi trăiri similare. Copilul devine adult şi reuşeşte să uite toate aceste chestii legate de trecutul său. În mod conştient el gândeşte că a uitat, sau cel puţin că a pus deoparte această etapă din viaţa sa.

Ce se petrece în realitate? Subconştientul lui nu a uitat nimic, şi, de fiecare dată când va avea în centru o persoană asemănătoare comportamental, chiar şi ca aspect, cu a tatălui sau mamei sale, el îşi va reprezenta în conştient aceste amintiri legate de emoţiile dureroase. Adultul trece atunci printr-un automatism al comportamentului său împotriva căruia nu poate face nimic pentru moment (simte disconfort, o frică şi o nelinişte asemănătoare cu cele din copilărie). Se află în faţa unui blocaj pe care ar trebui să şi-l elimine din subconştient dacă vrea să îşi găsească pacea şi liniştea în faţa a astfel de persoane. Subconştientul are mereu întâietate, prioritate, în faţa gândirii umane.

Deci, aţi înţeles deja că eşecurile, umilinţele, emoţiile negative, cum ar fi frica şi neliniştile, sunt legate de ceva anume. De un fel de reper stimul. În limbaj tehnic, medical, ştiinţific această legătură este denumită ancoră (scopul acestei postări este să startez tratarea ancorelor, aşa că nu îl voi încheia până ce nu spun câte ceva şi despre ele – şi voi continua cu tratarea ancorelor pentru multe postări de acum înainte). Deci, aceste ancore vă dereglează buna funcţionare a proceselor psihice şi vă afectează, bineînţeles, felul de a trăi şi de a gândi.

Această dereglare, „lansată”/ activată de ancore, fără să vă daţi seama, are încetul cu încetul impact asupra schemei de gândire şi vă conduce la comportamente iraţionale şi împotriva propriului vostru interes, împingându-vă spre situaţii de eşec şi până la declanşarea efectivă a bolilor. Da, această dereglare generează disconfort şi boli, care, la rândul lor, pot da naştere la tulburări, cum ar fi lipsa de încredere în sine, timiditatea bolnăvicioasă, bulimia, anorexia, dependenţa de tutun, alcoolismul, dar şi la cazuri patologice grave, atunci când sentimentele trăite au fost violente şi profunde, iar conflictele născute din aceasta sunt deosebit de puternice şi se manifestă pe o mare perioadă de timp.

Efortul noii medicine este orientat tocmai în această direcţie. Pentru a te vindeca sau, pur şi simplu, pentru a te simţi bine, trebuie făcut un demers de vindecare şi de reprogramare a subconştientului. Da, din fericire este posibilă schimbarea oricărui program înscris în subconştient, fie că vă ajutaţi în atingerea obiectivelor modificându-vă caracterul, fie că vă debarasaţi de un obicei prost, fie că vă concentraţi pe rescrierea controlată, pilotată, ş.a.m.d. Puteţi „şterge” sau înlocui datele care sunt legate de orice emoţii negative sau perturbatoare. descoperind cauzele şi eliberându-vă de toate amintirile despre emoţiile care vă provoacă dezordine, restul devine uşor de făcut.

Reuşita nu va fi decât o chestiune de timp şi de implicare, în funcţie de motivaţia şi importanţa care o veţi atribui. Există multe metode dar, aproape toate au un punct comun, „colaborarea” cu subconştientul. Cea mai simplă este alimentarea regulată a subconştientului cu sugestii pozitive, care elimină şi sfârşesc prin a înlocui credinţele şi gândurile, astfel încât subconştientul să fie deblocat, adică stoparea sugestiilor negative pe care subconştientul le oferă conştientului şi ştergerea progresivă a acestor amintiri prin reprogramare. Regula de aur ca acest lucru să aibă succes este repetarea zilnică, sau chiar de mai multe ori pe zi, a acestor sugestii, astfel încât acestea să se imprime în subconştient, să acţioneze. Asta poate însemna repetarea unor cuvinte, fraze, gânduri, sau fabricarea de imagini mentale, scene de viaţă (teatru mental), important fiind  să vă inundaţi subconştientul cu informaţiile dorite.

Dar, pentru a putea accesa această colaborare trebuie, mai întâi, să ştim cum funcţionează subconştientul (axându-ne pe practici şi control, şi nu pe mormanul de date informative care l-am tastat până acum, menit să impulsioneze înţelegerea tuturor proceselor) în sensul strict al cuvântului şi, pe de altă parte, să ştim cum să „vorbim” cu acesta şi, astfel, să îi comunicăm, comandăm etc. Un exemplu „celebru” în acest sens este faptul că subconştientul nu percepe negaţii. astfel, o afirmaţie „corectivă” a noastră de genul „Nu mai vreau un partener atât de indiferent” sfârşeşte, prin neluarea în considerare de către subconştient a negaţiei „nu”, prin a fi perceput ca „Mai vreau un partener atât de indiferent”.

Efectul este necondiţionat şi absolut, mai ales prin repetiţie. În viaţa noastră va mai apărea un partener, la fel sau mai bun în manifestarea indiferenţei faţă de cel care ne-a atras exprimarea dorinţei eronat exprimate. Printr-o extensie a exemplului, putem folosi cât de cât un calculator dar oare este eficient?!? La fel şi experţii în utilizarea calculatoarelor, dacă nu cunosc limbajele de programare nu vor fi decât simpli utilizatori ce dispun de resursele limitate puse la dispoziţie. Ei nu vor putea schimba în nici un fel funcţionarea ci doar o vor folosi eficient. Deci, trebuie cunoscute multe din elementele de comunicare specifice subconştientului, limba acestuia… Apoi, pentru cei mai mulţi dintre noi, oare ştim ce vrem?!? Deci, va fi nevoie şi de un efort de structurare, de determinare a cea ce ne dorim cu adevărat… Toate aceste tehnici le voi descrie în timp… Veţi vedea!!!

Acum, din punct de vedere al cursului expunerii dorit de mine, apare primul „loc” în care pot să realizez o legătură completă şi complexă cu inconştientul (precizez că analiza mea ar trebui să pornească din celălalt capăt al triadei menţionate mai sus dar intenţiile mele sunt clare şi precise şi nu pot divaga). Această legătură este reprezentată de „ancoră”. Să vedem ce este ancora, din punct de vedere al psihicului uman!

Dacă oamenii trec printr-o întâmplare care îi impresionează, ei îşi vor aminti cu uşurinţă de aceasta şi de sentimentele care le-a determinat atunci când, mai târziu, vor percepe (ceva similar sau pură amintire) o parte din această experienţă. Un astfel de fragment mic dintr-o experienţă, care este capabil să determine apariţia unei suite de amintiri, care să includă şi stările emoţionale aferente, este denumit în limbajul de specialitate ca fiind „ancoră”. Voi da două exemple, unul din viaţa reală, palpabil şi unul din viaţa subconştientă, „subiectiv”.

Primul exemplu este reprezentat de o plimbare efectuată undeva, pe stradă, pur şi simplu. Trecem pe lângă un magazin din interiorul căruia iese o persoană. Deschiderea uşii magazinului aduce la percepţiile noastre o melodie anume, difuzată de un post de radio ascultat în acel magazin. Atunci vă amintiţi, întâmplător sau nu, de faptul că, înainte, cândva, ai dansat cu cineva de sex opus (sau acceptat) pe această melodie şi ai fost extrem de fericit. Melodia a devenit în acest caz, pentru tine sau pentru voi, o ancoră care te ajută să reactualizezi o experienţă vastă.

Vine rândul celei de-a doua experienţe, al celui de-al doilea exemplu. Auzind melodia puteţi merge mai departe savurând rememorarea unor amintiri de excepţie sau privirea Dumneavoastră poate fi atrasă spre sursa de emisie a melodiei. Atunci puteţi remarca, de exemplu, persoana care iese din magazin. Ochi superbi, aspect perfect cu armonia existentă în Dumneavoastră şi rămâneţi „împietrit” mental pe imaginea percepută, fie şi doar pentru câteva secunde, asociată cu spontaneitatea şi rememorarea trăirilor născute de primul impuls, de melodie.

Ceva interior, neexperimentat până în acel moment va deveni un supliment al ancorei care exista deja, cea legată de rememorarea unor clipe plăcute. Şi, cum viaţa are farmecul ei, cândva veţi întâlni acea persoană, cea care ieşea din magazinul cu pricina. Poate că nu vă veţi aminti dar veţi avea o deschidere ciudată (simpatie, empatie sau alte trăiri similare) faţă de acea persoană datorită, aţi ghicit, ancorei (vechi, asociată cu cea nou, rezultând o ancoră nouă, mai complexă şi mai completă). Acest exemplu l-am creat pentru ca Dumneavoastră să înţelegeţi aspectul multiplu al unei ancore. Pentru simplificare, voi sa un alt exemplu, simplu, bineînţeles.

Gândiţi-vă, de exemplu, la culoarea roşie! De ce vă aminteşte aceasta? Probabil că, dacă veţi avea suficientă răbdare, vă veţi aminti de un şir întreg de evenimente trecute, veţi face asociaţii multiple şi veţi retrăi o paletă întreagă de sentimente. Asta înseamnă că ancora „roşu” nu este legată fără echivoc de o anumită experienţă. Este totuşi posibil ca un eveniment special, sau una şi aceeaşi asociaţie, să apară mai des sau chiar de fiecare dată atunci când te gândeşti la roşu sau când îţi îndrepţi atenţia asupra unui lucru de culoare roşie. Poate că în memoria ta va apărea rapid un trandafir roşu, sau un principiu „de credinţă” (un principiu de credinţă este o convingere, ceva ce nu poate fi schimbat decât cu mare greutate de către legile logicii şi cele ale gândirii raţionale) în care crezi în mod deosebit, cum ar fi roşul legat de dragoste. Abia după aceea apar alte amintiri şi asociaţii, toate cu posibilitatea de a putea fi ordonate într-o anumită succesiune.

Alte exemple de ancore pot fi: nodul la batistă care trebuie să-ţi amintească de ceva, imaginea unui coleg de la locul de muncă la vederea căruia ţi se încălzeşte inima, ţi se trezesc speranţele, cuvântul „iubire” de care te leagă experienţele personale, principii de credinţă sau sentimente, semnul crucii cu care poate că asociezi o anumită atitudine spirituală sau de credinţă, o atingere tipică, bine cunoscută, care-ţi spune că partenerul te place foarte mult sau te doreşte, indicatorul rutier care îţi spune că, dacă vei parca poţi avea neplăceri, o lumină intermitentă pe bordul maşinii tale care îşi spune că vei face „pana prostului”, cele două litere „WC” care-ţi spun că, în apropiere, trebuie să existe un loc unde poţi avea parte de „intimitate” şi exemplele pot continua aproape la nesfârşit.

După cum se poate observa pare că toată viaţa constă majoritar din ancore. Ele ne ajută să reactualizăm, fără efort, amintirile şi experienţele legate între ele în vederea obţinerii unei corelaţii senzoriale logice (emisfera cerebrală stângă) sau nelogice (emisfera cerebrală dreaptă), stări emoţionale mai puternice, de a căror energie avem nevoie pentru depăşirea unor situaţii dificile din viaţă, etc. Dacă mai luăm în calcul şi ancorele ascunse, cele de care nu este corelată nici cea mai vagă experienţă reală, trăită, a noastră, lucrurile ajung să se complice ceva mai mult decât era de aşteptat… Sau, dacă luăm în considerare ultimele descoperiri ştiinţifico-medicalo-psihologice (blah, blah, blah), creierul uman foloseşte fragmente pentru a crea întregul. O ancoră, din acest punct de vedere, poate deveni un întreg univers prin simpla „reconstrucţie” mentală iniţiată de o ancoră, şi completată de creierul care are nevoie de întreg (dar, despre toate acestea ceva mai târziu)…

Offf, scriu de dimineaţă, de la 8:30, şi este trecut de ora 15. Îmi pare rău dar trebuie să mă dedic şi familiei mele… Vom continua mâine cu ancorele… Şi multe din zilele următoare… O zi bună!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru