Limbajul subconștientului (8)

Din postarea de ieri nu este greu să se deducă faptul că, la orice nivel mintal se poate vorbi despre un stres intern, propriu, dar şi de un stres extern, venit din afară, manifestat în special datorită rezonanţei emoţionale (în cazul nostru). Ambele tipuri de stres se combină întotdeauna pentru a crea nivelul de stres care îl experimentăm într-un anume moment dat. Dar, când am folosit termenul „combină” m-am referit la ceva similar unui lanţ, în care, de o parte „trage” stresul intern iar de cealaltă trage cel intern. Deci nu m-am referit la ceva care se însumează simplu, fiecare cu acţiunile şi rezultatele sale ce vor ajunge una, mai complexă.

Aceste tipuri de stres se combină în acţiunile lor antagoniste, aparent concurente, dar care, ca să continuăm exemplul cu lanţul, vor solicita şi, eventual, vor rupe, cea mai slabă verigă a lanţului (în condiţiile în care toate celelalte verigi ale lanţului sunt integre). Iar lanţul nu este altceva decât trupul uman, trupul nostru.

Deci, trupul nostru îşi relevă slăbiciunile în cea mai slabă verigă a lanţului (întregului) când apare stresul din ambele direcţii. Ce trebuie să subliniez acum! Chiar dacă stresul intern este cel mai important, el se va „regăsi” constant în cel extern, inducându-ne prin presiunea emoţională/ sentimentală să avem reacţii ce vor egaliza formele de stres (dar, şi în sens invers există aceeaşi tendinţă de „uniformizare” a formelor de „tracţiune”). Şi, în funcţie de amplitudine, poate apare stresul cronic care poate duce spre serioase probleme de sănătate cum ar fi scăderea până la anulare a imunităţii, hipertensiune, probleme cardiace majore (inclusiv infarct), accidente cerebrale şi, implicit, chiar moartea. De aceea este foarte important să ştim să lucrăm cu factorii stresanţi sau, cel puţin, să ştim să îi evităm.

Detaliind, stresul intern am afirmat că este propriu deoarece el constă în tot ceea ce este închis în interiorul nostru, toate memoriile noastre, emoţiile etc ce sunt „închise”, totdeauna acolo, în subconştientul nostru. Stresul extern este cauzat în majoritatea cazurilor de răspunsurile emoţionale la „cererile” care viaţa le pune în calea noastră, la şcoală, la lucru, în relaţiile umane.

„Formula” de a evita factorii stresanţi est mai simplă decât vă imaginaţi. Multe filozofii, credinţe dar şi cercetări ştiinţifice „cu acte în regulă” ne încurajează, ne precizează să trăim în „Acum”. Acest lucru se afirmă că va elimina complet orice tip de stres cauzat de trecut (în special datorită posibilităţii de a „intra” în rezonanţă emoţională cu acesta) sau de viitorul dorit sau probabil. Mai mult, suntem mai calmi, percepţiile noastre îşi cresc acurateţea şi deciziile noastre sunt mult mai satisfăcătoare.

Despre controlul factorilor stresanţi, nu mai este atât de simplu. Mai întâi trebuie înţeles mecanismul de „slăbire” a lanţului. De exemplu, corpul nostru răspunde imediat când un nivel de stres este diminuat. În primul rând, prin simpla diminuare a tracţiunii la un capăt al lanţului (indiferent care) va slăbi tensiunea generală din lanţ (corpul nostru). Apoi, prin mecanisme de compensare, pentru ca lanţul „să fie ţinut” (ceva similar unui lanţ real care trebuie întins, nu trebuie să atârne), va slăbi şi celălalt capăt al lanţului ajungând la o nouă detensionare, benefică, bineînţeles. Şi până şi cea mai mică detensionare ne va aduce o stare de pace, calm şi relaxare.

Dar această stare de detensionare nu este singurul câştig… Astfel, energia noastră generală beneficiază de un plus (prin diminuarea consumurilor induse de stres, energiile care întindeau „lanţul”) care va putea fi investit în reparaţii, dezvoltare, dragoste, etc.

Acum a venit momentul să vedem ce este cu stresul intern şi cel extern (forţele ce trag de lanţul stresului din exemplul meu). Am afirmat mai sus că stresul intern este cel mai important, bineînţeles în comparaţie cu cel extern. Primul argument este dat de faptul că stresul extern este legat de partea noastră conştientă şi de ceea ce am denumi ca fiind mediul înconjurător cu referire în special la celelalte fiinţe vii cu pondere maximă „pe ceilalţi oameni”. Dacă vă amintiţi, minunea noastră de parte conştientă este deosebit de „capabilă” în a se concentra pe maxim şapte plus/ minus două repere. Atât!!!

Deci, „puterea” sa de a stresa este infim de mică datorită capacităţii restrânse de analiză, prelucrare, etc. Dar, dacă ne vom concentra atenţia asupra mediului înconjurător, lucrurile se schimbă?!? Într-o oarecare măsură ce va depinde, de fapt, de parametri ce intră în rezonanţă cu mediul nostru intern. Deci, chiar şi mediul extern este în directă relaţie cu cel intern. Iată de ce am ajuns la concluzia că vom porni la drum „analizând stresul intern”.

Deci, a venit momentul să analizăm stresul intern. Cea mai simplă comparaţie ce o putem face pentru a înţelege stresul intern este cea realizată cu un cazan ce se află pe un foc „pentru a se găti ceva”. De fapt, în acest „gătit”, este vorba despre emoţii şi statusul nostru fizic, cu referire atât la starea de sănătate cât şi la disponibilitatea de a face ceva atât la nivel intern (mediul intern) cât şi extern, cu rezultatul acestei acţiuni de a „găti” starea noastră de „bine” sau „rău” legată de un anumit parametru al vieţii interne sau externe. Iar focul nu este altceva decât nivelul nostru de stres intern.

El este cel care „decide” cât de bine vom „găti” totul. Dacă focul este mic, totul va fi OK, ne va da timp de reacţie pentru a alege „condimentele” ce vor da savoare „mâncării” ce va rezulta şi multe, multe alte avantaje. Dar, de reţinut, este fondul general de stare de calm, de relaxare, ce stă la baza procesului de „gătit”. Dacă „focul” este puternic, timpul nostru de reacţie va fi scurt (indiferent de cât timp real dispunem pentru a găti) şi trebuie să adăugăm repede „condimentele” deoarece riscăm să pierdem aportul celor puse anterior (prin deteriorare termică) sau, mai rău, riscăm oricând ca ceea ce gătim să se ardă sau, cel puţin, să se „lipească” şi să strice totul (cei care au gătit ceva în viaţa lor ştiu la ce mă refer)…

Şi, aşa este viaţa, în această trecere prin ea nu avem la dispoziţie „dreptul” de a găti o altă mâncare. Avem la dispoziţie o singură încercare, fiind vorba doar despre o singură viaţă (alte mâncăruri vom putea „găti” în alte vieţi). Complicat?!? Hai să vedem mai departe că nu este aşa!

Să ne concentrăm pe „foc”, pe stresul intern. Acest foc este alimentat de trei tipuri de combustibil: trecutul, prezentul şi viitorul (cu întregul lor set de circumstanţe, situaţii, evaluări, etc). Şi toate trei au aceeaşi capacitate combustibilă deoarece sunt „prezente” în subconştientul nostru şi toate au capacitatea de a genera emoţii, alimentând toate deodată „focul”. Deci, chiar dacă prezentul nu alimentează prea tare cazanul stresului nostru intern, se poate să intervină focul trecutului sau focul viitorului nostru, fiind necesar un control al tuturor acestor parametri „suplimentari”.

Deci, cea mai bună soluţie este de a trăi în prezent, în „Acum”. Dar este posibil aşa ceva?!? Vom putea trăi fără a avea rezolvate „problemele” trecutului, cele care definesc toată capacitatea noastră de reacţie, tot ceea ce suntem?!? Sau, vom putea trăi fără a avea nici un plan de viitor, nici o situaţie de viitor, în condiţiile în care trebuie să „ducem” această trecere a noastră până la capătul ei?!?

În finalul acestei postări voi face o mică „paranteză filozofică” cu referire la acest „Acum” (urmând să ne concentrăm pe cazanul stresului emoţional, pe „focul acestuia” în postările viitoare)… Că, de, este vorba doar despre un blog  (în care am subliniat de multe ori că este vorba despre un fel de cumul de informaţii de tip „notiţe de clasă” – ulterior, pe dorinm.ro, urmând să îmi fac „temele de acasă”), despre ceva care are legătură directă în primul rând cu mine şi apoi cu Dumneavoastră…

Este un loc în care pot „dezbate” cu mine însumi şi, de ce nu, cu ajutorul Dumneavoastră (că doar nu sunt Marele Înţelept, atoatecunoscător) ceea ce simt, prelucrez, analizez, la fiecare întâlnire cu cineva care i se poate atribui termenul de Dumneavoastră. Urăsc să se perceapă ideea de „cuvinte de umplutură” pentru a realiza norma zilnică de minim 1.500 de cuvinte, care am ales-o, pentru fiecare postare în parte (sub „fundalul” unei cereri accentuat percepute de către mine ca să fiu mai concis, mai „la obiect”)…

În viaţa mea am avut „întâlniri” multiple cu acest „Acum”. Medici care îmi cereau să îmi rezolv stresul ce stă la baza hipertensiunii mele dându-mi demisia din tot ce fac, preoţi care îmi cereau să mă limitez la Dumnezeu şi Dumnezeire, colegi „de cunoaştere” care îmi transmiteau experienţele lor în a te cunoaşte şi a „rămâne cu tine”, oameni pe care îi stimez în mod deosebit datorită muncii lor „spre cunoaştere”, ş.a.m.d. Toate aceste „detalii” ale vieţii mele mă împingeau spre „Acum”. Dar, de fiecare dată, am simţit din adâncul sufletului că nu este bine ce îmi „indică” ei, cu toate că argumentele acestora erau (şi sunt) indubitabile, perfecte (credeţi-mă că aşa este).

Să vedem de ce! În primul rând, ceea ce sesizez în orice material „mai avansat” (din punctul meu de vedere) este perfecţiunea „operei” Creatorului nostru. Tot ce a făcut acesta este perfect. Nu mai departe de acest nivel al muncii mele, în care am afirmat că orice emoţie, orice sentiment este unul bun, benefic, şi nu există rău, malefic, imperfect (ce rost ar avea să mai amintesc de misiunea fiecăruia dintre noi, de faptul că, de fapt, ne amintim viitorul, de karmă sau altele asemenea). Deci, simpla încercare de a afirma „nu este bine” că nu te poziţionezi în „Acum” este un non-sens.

Mai mult, chiar dacă schimb „ochii” şi privesc din punctul de vedere materialist (major conştient), cu umila capacitate de prelucrare specifică conştientului nostru ajung rapid la concluzia că „mă aflu acum în poziţia în care m-a adus trecutul meu şi cred cutare chestie despre viitor pe baza trecutului şi „acum”-ului meu”. Într-o lumină materialistă, evident, dispare perfecţiunea divină şi evaluările despre trecutul sau viitorul meu vor avea etichete de „bine”, „rău” sau „indiferent”. Nu există variante, nuanţe. Dar, bineînţeles, totul este legat de acum fără a avea şansa de a ne „dezlipi” de trecut şi viitor. Deci, şi această încercare de a evalua poziţionarea şi de a face ceva să fii în „Acum” este un non-sens.

Căutând soluţii de a accepta şi, astfel, de a putea prelucra, eventual aplica cele „primite” cu referire la acest „Acum”, invariabil ajung/ ajungeam/ şi voi ajunge la întrebarea „Şi care ar fi rostul?!?”… Apoi vin „argumentele” legate de „când te vei cunoaşte vei atinge Nirvana, vei fi de-a dreapta lui Dumnezeu, vei paşte/ vâna pe minunate plaiuri ale lui Manitu (sau alte repere gen rai divin, bla, bla, bla)” lansate de spiritualişti/ creaţionişti. Sau, „cunoaşte-te pe tine însuţi” sau altele asemenea lansate de materialişti. Altă Mărie cu o nouă pălărie… „Care este rostul?” este unic, revine obsesiv în toate eforturile mele logice şi de percepţie interioară. În abordarea materialistă, evident, nu este nici un rost.

Trăim, demni urmaşi ai lui „Homo Sapiens iniţialus”, ne înmulţim şi murim, „aici îmi este traiul, aici îmi mănânc mălaiul” (sau medicaţia) sau alte consideraţii gen „după mine potopul”, „nu iau nimic cu mine”, ş.a.m.d. Deci, non-sensul „Acum”-ului devine şi mai evident, bineînţeles, din punct de vedere materialist. Care ar fi rostul?!? Exceptând, cică, o viaţă mai uşoară, consemnarea în manualele de istorie sau alte aberaţii pline de non-sens ale materialiştilor, „Care ar fi rostul?!?”… Să fiu cel mai bun „nou-medicinist”, „să fiu cel mai bun ceva până ies la pensie”, „să constat că orice armăsar devine gloabă”… Deci, „Care este rostul măi materialiştilor limitaţi la scorul vieţii ales de fiecare din voi”?!? Evident că sunt chestii la care vor da răspuns dar totul se sfârşeşte şi întrebarea va avea doar conotaţii de genul „Care este rostul vieţii voastre?!?”… Să fiţi nişte „Alfa Homo Sapiens?!?”… Mai bine mă opresc!

Deci, acest „Acum” cumulat cu „Cine sunt eu” devin valabil de abordat doar în cazul spiritual, creaţionist. De exemplu, creaţionist, se referă automat la a crea ceva cu un scop, evident… Care este rostul?!? Din punct de vedere al religioşilor, efortul de a „înţelege” obsesiva chestie cu „rostul” este simplă. Să sari într-un picior sau să faci altceva după cum îţi spune Zeul, Dumnezeul, Allahul (de cele mai multe este vorba despre un umil servitor al Lui care îţi transmite sau impune, funcţie de puterea lui, ce trebuie făcut) ca să ajungi undeva… Trecutul te va trimite în iad sau în rai.

„Acum” nu îşi mai are rostul decât din punct de vedere al judecăţii de apoi sau al judecăţii de reîncarnare (fiindcă, evident, urmează ceva). De fapt, totul nu îşi are rostul deoarece ei se rezumă la ce face trupul nostru, fie şi împreună cu sufletul, în această lume pentru a se ajunge la judecarea sau replasarea sufletului. Sufletul este ceea ce contează… Nu-i aşa?!? El vine plin de păcate pentru a intra în acest trup născut din păcatul care Dumnezeu (?!?) l-a desemnat ca fiind una din misiunile noastre de bază (…”trăiţi, înmulţiţi-vă, iubiri şi altele) şi trăieşte pentru a evita păcatul şi a se întoarce fie înapoi, în lumea spirituală (rai sau iad tot spiritul este cel care se va bucura sau chinui) fie într-o nouă viaţă…

Deci, iată că am ajuns la următoarea deducţie: „Acum” nu există decât teoretic, chiar şi pentru suflet care este etern. Dacă adăugăm şi faptul că timpul nu există, fiind specific doar acestei dimensiuni materiale la care participă sufletul, „Acum” este tot timpul „Acum”… Interesant, nu-i aşa?!? Care este rostul?!?

Mai rămâne de „râşnit” doar ideea de „Cine sunt eu?”. Eu sunt parte din Dumnezeire, separată sau nu pentru acest drum, având ideea de a mă întoarce în Unime, participând permanent la ea… Brrrr… Deci, Dumnezeu, şi sau sufletul meu, face ceva aici. Altfel, care ar fi rostul. Am mai discutat în postările anterioare şi nu voi reveni la unele detalii. Dar, dacă aici este vorba despre o şcoală, unde aţi mai văzut Dumneavoastră şcoală unde să uite de o suită de studiu concretizată în clasa I-a, a II-a, etc? Sau studii generale. liceale, universitare, postuniversitare ş.a.? Sufletul nostru când vine aici poate să uite tot ce a învăţat în clasele anterioare?!? Ar mai fi vorba despre o şcoală?!?

Dar, dacă vine din Unime cum rămâne cu nevoia de a învăţa, deoarece ştie totul?!? Atunci ajungem invariabil la nevoia de a experimenta, de a proba tot ceea ce ştie. Dar, orice experienţă realizată de unul singur (cu referire la suflet) este percepută de întreg. Atunci, care este rostul separării în suflete distincte?!? În mintea noastră există deseori o „voce” care ne spune „fă aşa!”, apoi, deseori, apare o alta care spune „nu aşa, ci aşa!”. Aţi înţeles ideea fie şi din punct al unui dialog constructiv, imaginar, ce se naşte pentru a evalua sau a lua o decizie şi a proceda la o acţiune. Totul este legat de a experimenta. Dar poţi face asta de unul singur, deoarece faci parte din Unime. De ce ar mai trebui să fie mai multe suflete, mai multe părţi ale unei experienţe?!? Care ar fi rostul?!?

Deci, pentru a experimenta ceva, Întregul are nevoie de părţi de manifestare direct conectate unele cu celelalte. Ceva de genul „Cei mai trece lui Dumnezeu prin cap?!?” transpus în „Ce-mi mai trece prin cap”, din punct de vedere al manifestării directe a Lui, ce se află în noi. Deci, „Ce rost are?!?” începe să prindă contur. Nu este vorba despre „Acum”, nu este vorba despre „Eu” ca să fie necesar să mă cunosc ci este vorba despre „Tot”. „Eu” este o parte, un „Acum”, din acest „Tot” care experimentează, nu are nevoie de cunoaştere. Deci, cerinţele mele de acţiune, „Eu”, se vor manifesta sub forma participării în acest „Tot”, localizabil într-un „Acum” după puterile fiecăruia de participare în aici, în casa mea, în cartierul meu, în oraşul meu, în ţara mea, în lumea mea, în universul meu.

Este ceva comparabil cu un „Eu” care vrea să aplice ceea ce cunoaşte. „Hai să fac şi aia, şi aia, şi aia…! Am nevoie şi de ajutoare, eventual de poziţii suplimentare de studiu… Dar sunt singur… OK, pot să fac orice, deci… clank din degete şi apar ajutoarele! Cel mai uşor este să fac ajutoarele după chipul şi asemănarea mea… Super… Dar cum fac ca dragostea să fie eternă? Voi face ca aceste ajutoare să vrea tot timpul să se iubească, să alerge mereu sub imboldul dragostei să reîntrupeze întregul… Le voi da puterea Mea, doar sunt parte din Mine… Le voi da liberul arbitru, că, de, Mie nu mi-ar place să se bage cineva în ciorba mea!  Dar, dacă vor alege ura, gelozia, frica şi altele, îşi vor da seama că asta desparte, că fărâmiţează chiar întregul lor, ce să mai vorbim despre Mine. Chiar dacă nu imediat…

Vor înţelege! Vor cunoaşte şi vor înţelege! Dar Eu nu am voie să intervin, odată ce le-am dat liberul arbitru?!? Este ca şi cum Eu nu aş mai exista, fiindcă ei sunt Eu, fiindcă atunci aş deveni un set de reguli ce nasc doar obedienţă şi nu cunoaştere. Eu nu exist pentru ca ei să existe. Dar, dacă o vor lua pe căi greşite, departe de dragoste, de recunoştinţă, departe de dorinţa de a reîntrupa Întregul?!? Dar este posibil aşa ceva?!? Voi experimenta şi voi vedea… Vor experimenta şi vor vedea… Dar, pot să îi ajut să înţeleagă mai repede? Voi face ca sufletul lor să le semnalizeze prin bolile trupului, prin suferinţa lui şi chiar a sufletului, că nu fac bine ceea ce fac…

Chiar dacă această suferinţă le va opri drumul pentru a le naşte alt drum… Aşa doar vor alege într-una, vor alerga într-una până ce vor elimina ne-dragostea, nerecunoştinţa, neînţelegerea… Se vor îndrepta după experimentare în direcţia ce îi caracterizează, spre ceea ce Mă caracterizează. Că, până la urmă, este vorba despre Mine, Creatorul”…

Şi acest „teatru” experimental ar putea continua. Cine vrea şi poate să înţeleagă, va înţelege. Acesta este rostul, experimentarea, manifestarea dragostei şi, nu în ultimul rând, constatarea finalizării experimentării şi întoarcerea liniştită, plină de dragoste la Unime, demni şi mândri de rolul nostru în tot ceea ce s-a experimentat de către ansamblu, de către „Tot”. Dacă ţinem de „punctul nostru de vedere”, de „Acum”, vom tot experimenta pentru a ajunge la "Acum" al Unimii. Timpul nostru este nesfârşit comparativ cu timpul Lui, care nu există. Noi avem nevoie de timp pentru a experimenta deoarece el nu are nevoie de timp pentru că ştie totul şi nu simte nevoia de a mai experimenta.

Ori timpul naşte doar „Acum”. Acest „Acum” devine dovada certă că avem nevoie de experimente, de experienţă, că suntem încă în stadiul de a experimenta. Noi tot încercăm să ne înţelegem rostul pentru că nu îl acceptăm, pentru că tot găsim „chichiţe”, „nod în papură” sau altele asemenea, pe când El ne aşteaptă acasă, "Acum", plin de dragoste, aşa cum face orice părinte cu copiii lui. Îi învaţă, îi lasă să experimenteze şi nu este mulţumit până ce nu le percepe fericirea, dragostea, recunoştinţa şi înţelegerea… Şi asta nu poate fi/ exista decât etern, în "Acum" cu eternitatea/ netimpul trecută, prezentă şi viitoare a Unimii şi nu în "Acum" al nostru, cei ce experimentăm!

Dar, ajunge pentru azi! De mâine revenim la cazanul stresului nostru interior…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru