Limbajul subconștientului (14)

Azi vom discuta despre sora geamănă a furiei a furiei, despre sentimentul de vinovăţie (furia şi vinovăţia fiind direct legate de percepţia nedreptăţii). Ea se naşte din nevoia, necesitatea, dorinţa de a fi corecţi cu alţii şi unii cu alţii. Adică, atunci când o persoană simte vinovăţie, de fapt, ea aude vocea sa interioară care îi spune „Am fost nedrept/ nedreaptă cu cineva”. Furia/ mânia apare când nedreptatea este orientată asupra Dumneavoastră iar vinovăţia apare când nedreptatea pleacă de la Dumneavoastră (este cauzată de Dumneavoastră).

Şi, amândouă au ca punct de plecare frica (de a fi „rănit” Dumneavoastră sau cineva de care „vă pasă” de nedreptatea respectivă). Concret, în cazul vinovăţiei vă este teamă/ frică că un act nedrept (o acţiune nedreaptă şi, implicit, rezultatul acesteia) ce pleacă de la Dumneavoastră va răni pe cineva la care ţineţi sau chiar pe Dumneavoastră. Aici este vorba despre auto-judecată, judecată socială, judecată spirituală, etc şi toate consecinţele care rezultă din acestea.

De exemplu cineva vă cere ajutorul pentru rezolvarea unei probleme şi Dumneavoastră aţi avea „puterea”/ posibilitatea să o faceţi dar, nu o faceţi. Dacă simţiţi vinovăţie înseamnă că vocea Dumneavoastră interioară semnalează că alta era „soluţia”. Dacă veţi avea posibilitatea ulterioară de a-l ajuta, sentimentul de vinovăţie se va „dizolva” indicându-vă corectitudinea gestului. Pasul următor, dacă nu aveţi altă posibilitate de a-l ajuta este să vă iertaţi singur (auto-iertaţi, nu să vă justificaţi).

Exemplul acesta este relativ inofensiv dar imaginaţi-vă care ar fi situaţia dacă produceţi un accident cu rezultate din cele mai serioase, dacă „pierdeţi banii cuiva”, dacă nu aveţi resurse să vă susţineţi copiii, dacă trişaţi pe cineva drag (sau pe altcineva, cum ar fi un prieten, un angajat, etc) sau nu sunteţi prezent când prezenţa Dumneavoastră este ceva critic. Cu cât gravitatea rezultatului este mai mare cu atât sentimentul de vinovăţie este mai mare şi sunt necesare acţiuni mai concentrate, mai ample de reparaţie, eventual de auto-iertare. Şi asta deoarece sentimentul de vinovăţie este disconfortul emoţional sau durerea care ne motivează să ne luăm în considerare responsabilitatea pentru acţiunile noastre nedrepte în aşa fel încât să evităm consecinţele negative ce se pot manifesta (sau se manifestă) sau, cel puţin, să le diminuăm (sau să le auto-iertăm).

Nu mai intru în alte detalii ci voi trece direct la identificare, care este mai simplă decât vă aşteptaţi şi este reprezentată de percepţiile legate de: vină/ vinovăţie (sau altă denumire ce exprimă un nivel particular de intensitate al acesteia cum ar fi ruşinea, datoria, răutatea, etc) . Răspunsul la aceasta nu poate fi decât orice acţiune/ cale care să reducă acest sentiment, această percepţie. Întrebările ce se pot pune pentru clarificare sunt de genul: „Este cu adevărat ceea ce am făcut (sau nu am făcut) nedrept?”, „Dacă este nedrept, ce pot face să fie drept?” sau, în ultimă instanţă „Ce mă poate ajuta/ determina să mă iert?”, şi altele asemenea. Atenţie, multe persoane apelează la a discuta cu cineva pentru a avea un punct de vedere „extern” (considerat a fi neutru).

Din punctul meu de vedere acest lucru nu are nici o treabă cu Dumneavoastră, este doar un fel de efort de a găsi autojustificare sau o soluţie care nu are de-a face cu Dumneavoastră. Cea mai uşoară formă de „dialog” este să vă puneţi în locul persoanei respective şi să percepeţi care ar fi acţiunile necesare pentru Dumneavoastră ca să se „închidă” sau, cel puţin, să se „compenseze” respectiva nedreptate. Această modalitate că va ajuta enorm în cazul în care nu mai este nimic de făcut din punctul de vedere al Dumneavoastră (şi al resurselor disponibile) şi trebuie „procedat” la auto-iertare. În acest caz iată unele întrebări care vă pot veni în ajutor: „Ai fi putut să faci lucrurile mai bine, ţi-ar fi plăcut să faci asta mai bine?”, „Dacă ai fi ştiu ce ştii acum, ai fi făcut lucrurile în mod diferit?”, etc. Atenţie, orice răspuns la astfel de întrebări trebuie să fie cu adevărat satisfăcătoare (dacă nu, mai căutaţi şi/ sau acţionaţi în sensul răspunsurilor găsite a fi cu adevărat satisfăcătoare)!

Acum, dacă tot am „scăpat” repede de vinovăţie (din cauză că detaliile sunt destul de asemănătoare cu cele ale furiei/ mâniei), să trecem la tristeţe!

Tristeţea este deseori confundată cu depresia, deoarece sunt sentimente foarte asemănătoare, dar, cu certitudine nu sunt aceleaşi (tristeţea are nevoie de acţiune sau iertare pe când depresia are nevoie doar de speranţă şi de acţiune în direcţia „rezolvării” altor sentimente, cele primare). Tristeţea se naşte din necesitatea, nevoia, dorinţa de a avea şi a păstra lucrurile şi oamenii consideraţi (considerate)/ dovediţi (dovedite) a fi valoroşi (valoroase), importante pentru viaţa noastră (şi „buna desfăşurare” a acesteia). Este acea voce interioară care ne spune „Am pierdut pe cineva sau ceva important pentru mine”.

Este vorba despre oamenii, lucrurile, situaţiile care, atât timp cât există, sunt stabili/ stabile, nu se schimbă, ne simţim în siguranţă şi siguri deoarece viaţa noastră este mai predictibilă. Şi, când experimentăm o pierdere a aşa ceva, rezultatul este sentimentul de tristeţe care ne spune că acea pierdere este semnificativă şi trebuie să trecem la acţiune pentru a redobândi ce sau cine s-a pierdut sau să înlocuim (pe cât posibil) pierderea persoanei, lucrului sau situaţiei respective.

Interesant, de dezbătut puţin, este nivelul tristeţii, cel care duce la confuzia cu depresia. Fiind sentimente asemănătoare (repet, nu aceleaşi), nivelul maxim suportabil de tristeţe determinând apariţia frustrării şi, apoi, a depresiei, este foarte uşor că fie confundate. Mulţi medici (psihologi/ psihiatri) confundă aceste percepţii şi prescriu medicaţii „greşite” (repet, aşa cum o fac mereu, medicii elimină simptomele nu rezolvă cauzele decât în cazuri destul de rare). Şi, în fond, cu ce sunt medicii vinovaţi atât timp cât ei aplică „proceduri” generale şi rareori particularizate? Ei nu au cum să cunoască detaliile vieţii Dumneavoastră (şi, în mare majoritate a cazurilor nici nu îi interesează). Şi, în cazul acestei confuzii ei vă dau medicamente de dormit şi de „dilit” percepţiile. Atât doar.

De exemplu, în cazul pierderii unei persoane deosebit de importante din viaţa Dumneavoastră trebuie să acceptaţi ceea ce s-a întâmplat şi să găsiţi soluţii de „înlocuire” a tot ceea ce reprezenta acea persoană, mai puţin prezenţa ei. Semnificativ în acest caz este, de exemplu, cazul pierderii (decesului) unui copil. Durere mai mare nu cred că există, sincer (bine, pentru cei „normali la cap”), mai ales în cazurile deosebite. Un exemplu din familia mea „de alianţă” (familia soţiei) este cel al unui copil ucis în condiţii din cele mai bestiale şi fără rost cu putinţă. În scurt timp tristeţea s-a transformat în depresie deoarece părinţii (cei care au suferit pierderea la maxim) nu au înţeles că există şi soartă/ destin.

Şi viaţa lor a devenit un mecanism. Ei nu au procedat, de exemplu, la a „împărţi” surplusul rămas de dragoste, energie, etc către ceilalţi copii (sau chiar între ei), nu au acceptat posibila întâlnire alături de Dumnezeu (sau ceva similar cu fata lor), etc… Nu au luat poziţie spre ideea de înlocuire, măcar parţială (evident) a „detaliilor” reprezentate în viaţa lor de fata respectivă (Dumnezeu este singurul în măsură să aibă grijă de noi). Au uitat, aşa cum uităm mulţi dintre noi că, subconştientul nu face distincţie între realitate şi imaginaţie. Viaţa lor trebuia să meargă mai departe odată ce zarurile sorţii au decis ca ea să plece (indiferent de brutalitatea şi „bestialitatea” plecării ei) şi ei să rămână! (dar mă opresc aici… cine sunt eu să înţeleg aşa ceva… şi nici nu am de gând să înţeleg aşa ceva… brrr… Doamne Dumnezeule, ai experimentat aşa ceva cu ajutorul lor, nu cred că mai este nevoie şi de alţii…).

Deci, să vedem ce se poate face în cazul tristeţii! Mai întâi, primul lucru necesar este identificarea acesteia. Tristeţea sau al sentiment ce exprimă un nivel care trebuie identificate cu precizie maximă cu referire la „diseminarea” de depresie, care este doar rezultatul ce apare după o manifestare maximă, personală (particulară), a tristeţii, urmată de frustrare şi abia apoi de instalarea depresiei. Apoi se va trece mai uşor la identificarea a ceea ce s-a pierdut (persoană, lucru, situaţie). Aici va trebui să fim atenţi la ce s-a pierdut şi de ce este acest ceva semnificativ, care sunt „detaliile” care îl fac semnificativ.

Aceste detalii se determină clarificând care este nevoie, necesitatea, dorinţa pe care persoana, lucrul, situaţia le împlinea. Posibile întrebări de ajutor în această situaţie sunt: „Este cu adevărat vorba despre o pierdere, sau este ceva ce nu putea fi evitat?”, „Este posibil la persoana, lucrul, situaţia să fie recâştigate sau înlocuite cu ceva care să suplinească nevoile, necesităţile, dorinţele împlinite de aceasta?”, „Este posibil un proces normal de derulare a doliului (cu referire la soarta fiecăruia, la cursul normal al vieţii care se derulează de mult timp, înainte de apariţia noastră şi a persoanei dispărute pe acest pământ)?”, etc.

Atenţie la procesele de „înlocuire” necesare corectării lipsei a ceva ce s-a pierdut! Deseori lucrurile sunt deosebit de simple… Dacă ai pierdut legătura cu o astfel de persoană importantă, pur şi simplu, reia contactul. Dacă ai pierdut un lucru, cumpără sau câştigă altul. Dar, deseori nu este atât de simplu. Nu fiţi prea zeloşi în aceste „gesturi” deoarece, deseori, picaţi într-un fel de capcană ce poate atrage o nouă pierdere, frustrare şi apoi depresie. Totul trebuie făcut aşa cum se cuvine, atent şi corect. Nimeni şi nimic nu poate fi înlocuit, mai ales dacă este vorba despre o persoană. Pot fi împlinite (prin înlocuire, asociere, etc) doar nevoile, necesităţile şi dorinţele legate de acea persoană.

Apoi, să nu uităm că, acea persoană (înlocuitorul) trebuie să facă parte din viaţa Dumneavoastră sau, să nu uităm că va fi nevoie de timp şi resurse să „accesăm” această „înlocuire”. Şi, poate, niciodată nu vom reuşi să înlocuim complet. Dar să nu uităm că şi cea mai mică diminuare a percepţiilor va evita ruperea verigii slabe în lanţul stresului. O soluţie ar fi să căutăm un fel de avantaj rezultat din pierderea respectivă, fie el şi legat de Dumnezeu. Sau, dacă pierderea este permanentă, unde nu se poate acţiona în vreun fel (mai ales în cazul decesului unor persoane apropiate) să ne facem timp să „bocim” şi apoi să mergem mai departe.

Întrebări necesare clarificării şi, mai ales, găsirii unor soluţii ar fi: „Am experimenta cu adevărat o pierdere?”, „Ce pot face pentru a aduce înapoi lucrul, acţiunea sau persoana pierdută?”, „Dacă nu pot recâştiga lucrul, situaţia, persoana, ce pot face pentru a le înlocui sau ce acţiuni pot iniţia pentru a „compensa” nevoile, necesităţile, dorinţele satisfăcute de acel ceva?”… Nu în ultimul rând, recunoaşte când ai făcut tot ce se putea face, permite desfăşurarea normală a „descărcării” reprezentate de doliu şi mergi mai departe (persoana jelită, cu siguranţă, nu îşi putea dori să îţi iroseşti viaţa astfel).

Totul, dar absolut totul nu este altceva decât un fel de declanşator al ancorelor existente în subconştientul Dumneavoastră. Nu uitaţi! Dar vom discuta totul la momentul potrivit… Ajunge pentru azi! Mâine vom trece la sentimentul de singurătate.

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru