Viaţa (Partea 3)

Să vorbim acum despre adaptare şi mecanismele ei, continuând linia generală de studiu evolutiv!

Ce ar putea sta la baza adaptării, din punct de vedere al vieţii (şi implicit al trupului uman)? Și, de ce nu, care este rostul acestei adaptări?!? Sau întrebări secundare, ”desprinse” din aceste întrebări ”inițiale”…

Dicţionarul explicativ ne spune că adaptarea este capacitatea, procesul de reacție al organismelor vii (formelor de viaţă) la mediu, în urma căruia rezultă o modificare morfologică (o corelare a structurii morfologice) şi a funcţiilor fiziologice în raport cu acest mediu înconjurător...

Primul pas al analizei noastre va încerca să determine ce este şi cum se manifestă adaptarea la nivelul celulei (despre care am discutat atât de mult şi obositor în posturile anterioare)... Şi, punctul de plecare va fi reprezentat de cine decide acest lucru: ARN-ul, ADN-ul sau necesitatea de reacţie la mediul înconjurător (ca să nu spun direct "la ceva")...

La ora actuală este aproape general acceptat că, determinismul genetic este cel care controlează adaptarea noastră (deci, vor urma discuţii despre ADN şi ARN). Genele sunt cele care "atrag" dezvoltarea şi funcţionarea "bazală" a organismului nostru... Dar, acum apare primul semn de întrebare...

Din punct de vedere funcţional ARN-ul controlează, structurează, reface, etc. orice formă de proteină de la nivel celular şi, implicit, până la nivel de organism...

ADN-ul este doar o formă de control suplimentar în baza unor informații deja ”arhivate” şi... Atât... Distrugerea parţială a ADN-ului nu face ca celula să îşi înceteze activitatea ci să o continue fără probleme (atât timp cât distrugerile nu afectează ”depozite” masive din ADN), de cele mai multe ori până la moartea acesteia (sau "diviziunea cu sau fără succes", funcţie de porţiunea de ADN deteriorată şi de capacitatea ARN-ului de a reface structura afectată)...

Ba, mai ciudat, eliminarea întregului nucleu, deci a întregului conţinut ADN (prin și din cromozomi) căruia i se atribuie funcţiile de conducere/ determinare ale vieţii noastre (am făcut această precizare deoarece mai există ADN-ul mitocondrial) are acelaşi rezultat: celula îşi continuă activitatea de cele mai multe ori până la moartea "relativ naturală" a acesteia (care poate apare şi după 2 - 3 luni de zile)...

Da, ați citit bine! Dacă se extrage nucleul ce conține majoritatea ADN-ului celular, celula continuă să trăiască… ADN-ul mitocondrial, existând în zecile de organite (cu referire la mitocondrii) chiar dacă este mai instabil, prin erori genetice duce la "căderea" respectivei organite şi nu are aproape nici un efect asupra celulei, "stabilitatea" ei fiind dată tocmai de acest efect de "insensibilitate la dereglări", compatibilă cu un fel de ”stabilitate”...

Şi aşa, am ajuns la momentul în care putem face o totalizare a efectelor legate de deteriorarea ADN-ului şi efectele acesteia asupra funcţionalităţii celulei şi, implicit, a unui organism... ADN-ul are rol ”principal” la momentul reproducerii celulei...

Deci, pentru un organism are un rol masiv la momentul constituirii acestuia (al procreării, apoi al diviziunii, apoi creşterii intraovulare sau intrauterine - aici, de fapt, mă refer numai la celula animală, la organism şi la anumite caracteristici ale acestuia cum ar fi culoarea ochilor, a părului, etc.).

Eventual mai are rol și în reconstituirea organismului, în procesele de ”înlocuire” a celulelor moarte sau ”de înlocuit”… Dar aici intervin procesele ”stem” despre care am discutat și vom mai discuta.

Cât despre partea ulterioară, după "finalizarea" creşterii (sau diviziunii) celulei, ADN-ul nu mai are decât rol de ”matriţă” pentru procesele direct corelate cu sinteza, prelucrarea, etc. de proteine sau alte substanţe care se efectuează de către ARN...

Pentru a înțelege de ce geneticienii folosesc acest termen, ”matriță”, voi face o mică paranteză… Un ARN (nu vă mai complic cu descrieri tehnice) dorește să se replice, sau i se cere asta… OK… El va ”circula” până la ADN și se va putea ”cupla” numai și numai cu zona din ADN care permite această cuplare… Din acel moment începe un proces de replicare după ”modelul” prezent în structura respectivă a ADN-ului…

Rezultatul va fi, evident, un viitor ARN, dar nu un ARN… Asta deoarece ”replicarea” nu a dus chiar la formarea de ARN ci a unui fel de bază de creare a acestuia, utilizându-se modalitatea posibil utilizabilă de transmitere de informație de la nivelul ADN-ului…

Pare complicat dar nu este așa. Elementele de interacțiune chimică (valențe, bla, bla) vor ”solicita” ”produsului” acestei replicări un fel de pliere ajungându-se dintr-un fel de filament polimeric la forma bicatenară a ARN-ului respectiv (descris în postarea anterioară, ARNr).

Deci, în cazul în care la nivelul ADN-ului este ”distrusă” această secvență de ”replicare”, ARNr (dacă tot l-am considerat exemplu), în primul rând nu se va putea ”cupla” pentru inițierea procesului de replicare.

Și, chiar dacă va ”reuși” asta, cum rămâne cu sincronismele chimice la momentul ”îndoirii” (plierii) pentru formarea structurii bicatenare?!? Evident că va fi imposibil acest lucru. Sau va fi posibil în condițiile în care discutăm despre un organism care ”asigură” o formă de funcționalitate, un fel de prezență ”de echilibru”, ce poate fi considerat a fi un nou element cu o nouă funcționalitate…

Deci, dacă ”produsul final” al fenomenelor, proceselor, descrise mai sus este ceva viabil, este clar că discutăm despre procesele de evoluție ce se nasc direct din asta… Și, acest produs, poate fi ”rectificat” de mediu sau de procesele de refacere genetică despre care voi discuta în postări viitoare.

Ei bine, acum voi intra într-o mică detaliere de tip medical. După cele descrise putem ridica problema despre cum se ajunge totuşi la "degradare de ADN" cu efectele atât de neplăcute ale cancerului?

Marea majoritate a celulelor organismului nostru se refac periodic (după cum v-am prezentat în posturile sau rândurile anterioare). Din varii motive (despre care vom discuta în posturile ce vor veni) se ajunge la "defectarea" acestei matriţe (din ADN).

Astfel, celelalte componente ale "lanţului genotipic" rămân fără matriţa "de construcţie", "de control" sau cum vreţi să consideraţi şi atunci defectul este propagat cu efecte ce pot da un oarecare caracter de influenţare a vieţii (la propriu) care poate merge până la moartea celulei, la celula canceroasă sau altele...

Dar doar această degradare ADN nu este de ajuns, fiind necesară acumularea unui fel de ”masă critică” de astfel de celule ”degradate”, de elemente ajutătoare și multe altele (vezi postările anterioare și viitoare).

Deci, tot în cadrul efortului nostru de a trage o concluzie asupra influenţei genice, este bine să vă amintiţi (din posturile anterioare) că celula canceroasă (la propriu) trebuie "susţinută" de dezvoltarea altor structuri "ajutătoare" şi chiar şi fără a ţine cont de asta, celula canceroasă, la propriu, nu are nici un "efect" de una singură, fiind necesară o anumită masă de celule (un anumit număr), neatacat de mecanismele de apărare ale organismului, şi de o durată de timp de "activitate susţinută chiar de organism" pentru a putea ajunge la această masă critică... Ca să nu mai vorbim că fenomenele de metastazare ţin şi ele de cu totul alte circumstanţe decât de genotip...

Și, astfel, am ajuns la ”activitate susținută chiar de organism” sau, ca o cale de scăpare pentru medicii clasici, o ”activitate haotică de dezvoltare celulară de tip neoformațiune” susținută chiar de organism prin ”nerecunoașterea” acelei structuri în sensul inițierii proceselor de eliminare.

Deci, ”limita genetică” de abordare a cancerului ”cade”, la propriu, eventual poate fi speculată în limita de degradare genetică cunoscută sun denumirea genetică de ”defecte genetice”.

În acest caz, dacă vom considera "masa" de oameni care pot fi afectaţi de "activităţile de genotip" în care vom lua în calcul indivizii cu boli genetice şi cei care "îşi manifestă" genotipul în alte afecţiuni, vom ajunge la o pondere totală de maxim 5 - 6 % din populaţie...

Deci, se poate afirma, după toate acestea, că genotipul, ceea ce ”stă la baza vieţii noastre, a identității noastre” într-o limită greu de luat în considerare de mică (fără a "ne aminti" de fazele cu procrearea şi, eventual, refacerile celulare de-a lungul vieţii - veţi vedea, în posturile viitoare, că această refacere celulară cu toate implicaţiile ei, ţin de cu totul alte chestii)... De maxim 5 – 6% din cazuri la nivel de umanitate, ca populație.

Pentru a înţelege de unde am "scos" (de fapt, de unde a scos lumea medicală aceste cifre) ponderea totală de 5 - 6 % este necesar să fac următoarele precizări...

Afecţiunile, bolile genetice sau predispoziţiile genetice sunt direct legate de aceste gene (de aceea sunt denumite ”afecțiuni genetice”)... Dar, în acest caz, ponderea de populaţie "afectată" este foarte mică (se vehiculează, în statisticile medicale, un procent de maxim 5 %)... Deci "capacitatea genetică de afectare" reală este destul de redusă.

Şi aceste boli genetice, de cele mai multe ori, sunt necruţătoare deoarece ele se manifestă într-un trup "împotriva naturii" (un trup care este construit, din start, greşit), afecţiunea genetică fiind un defect uşor comparabil cu un defect "din start" deci, de neluat în seamă într-o statistică corectă despre influenţă.

Chiar şi cu predispoziţiile genetice, lucrurile au o cu totul altă manieră de abordare (care, eventual, o vom discuta mai târziu)... Dar, în esenţă până şi aceste "afectări genetice" ţin de consideraţiile şi mai ales credinţele persoanei afectate (de exemplu sunt multe cazuri de indivizi afectaţi de sindromul Down care pot să ajungă să finalizeze liceul; la noi în România îmi amintesc de cazul lui Mihai Moceanu din Cluj) şi, din păcate, şi de credinţele celor din jur, al societăţii, cazul unui student de la Universitatea din Sheffield cu hidrocefalie - "apă la creier" - care termină o facultate şi este complet normal din punct de vedere social dar el, efectiv, nu avea creier, craniul său fiind, în principal, plin cu lichid cerebrospinal, scanarea "creierului" relevând că între ventriculi şi suprafaţa corticală exista doar un strat subţire de membrană cu o grosime de un milimetru, etc.).

Deci, ADN-ul este, după cum am descoperit de mai multe ori până acum, doar un mediu de stocare.

Cât despre ARN, la el nu prea este bine să "umbli" deoarece se intervine ”independent de ADN” în sinteza proteinelor, în procesele de respirație celulară, în procesele de ”tranzit”, transport, etc şi celula moare deseori aproape imediat. Dar ARN-ul nu are nici o legătură ”genică” cu diviziunea celulară aşa că... Ce putem pune în spatele ARN-ul din punct de vedere al genotipului???

Dar, dacă vom ajunge la a lua în considerare "reacţiile" la mediu, vom vedea că ARN-ul are un rol determinant chiar şi în repararea ADN-ului (chiar și în ”completarea” acestuia), în anumite "puncte" în refacerea lui şi, ceea ce este mai important, el intervine în sintezele proteice (sau a altor materiale vitale... despre care vom mai discuta şi mâine...) ale celulei... Deci, cel puţin aici, consideraţiile de manifestare genotipică încep să ne solicite atenţia...

Mai mult, din ceea ce veți parcurge în postări viitoare veți constata că ADN-ul este deseori completat, chiar rescris în anumite condiții de persistență a factorilor de mediu, chiar și în condiții de ”percepții coordonate” controlate voluntar de către posesorul genelor respective.

Așadar, tot ceea ce se petrece în celulă, deci şi în organism, este o consecinţă directă a nevoii celulei de materiale pentru refacerile proteice sau de alte substanţe inclusiv pentru a acumula cu posibile șanse de transmitere genetică, la un  nou individ aceste acumulări...

Dar, faptic, din punct de vedere al necesităților de supraviețuire ale celulei, efectiv totul se reduce acum la ceea ce intră în celulă şi este prelucrat în conformitate cu nevoile acesteia şi, bineînţeles, ceea ce iese din celulă (tot în corelaţie cu nevoile celulare...).

Aici intervine membrana cu permeabilitatea ei selectivă... Deci ARN-ul îşi pierde şi el, marele rol de centru de comandă ce se atribuia iniţial ADN-ului.... Totul ţine acum de permeabilitatea selectivă... Şi, după cum vă prezentam în posturile anterioare, membrana este capabilă să realizeze selecţia a ceea ce intră sau iese din celulă pe baza unor mecanisme simple de feed-back (răspuns automat la un ceva determinat cum ar fi proteină, aminoacid, hormon, fragment genetic, "materiale dulci", "materiale grase" ş.a.m.d.)...

Şi, suplimentar, acest "răspuns" are "darul" de a solicita membranei suplimentarea sau diminuarea mecanismelor ce realizează toate acestea, funcţie de mediu (ca răspuns la solicitările mediului, atât timp cât ele nu afectează viabilitatea celulară, implicit suplimentată de viabilitatea membranară)...

Ce ar fi dacă aţi extinde acest raţionament luând în calcul consideraţii de genul: "Frica sau sesizarea unui pericol iminent determină secreţia de adrenalină... Dacă nivelul acestor percepţii, să nu spun direct sentimente sau emoții, determină "evacuări" constante sau din ce în ce mai mărite de adrenalină, totul va determina, în timp, la creşterea numărului de elemente constitutive ale mecanismului de sinteză și transfer adrenalitic la nivelul celulei...

Această creştere (întărire) a mecanismului adrenalitic se va transmite la celula nou rezultată (cu rolul înlocuirii celei care şi-a încheiat ciclul de viaţă) şi, astfel, avem de a face cu o celulă mult mai pregătită la factorii de mediu "penalizaţi" cu secreţie adrenalitică mărită...

Şi aşa, în timp, acolo unde este necesară o reacţie corelată la adrenalină, vom avea celule cu "tranzit" adrenalitic mărit... Are asta ceva de a face cu genotipul???

Într-un fel da... Deoarece în anumite zone replicative ale ADN-ului se va realiza o inscripţionare a necesităţii de "reacţie adrenalitică", a densității elementelor producătoare, a densității ”porților” membranare, etc, noile celule fiind astfel mai bine pregătite pentru a face faţă la mediu...

Dar nu ca manifestare a ADN-ului, eventual a nucleului celulei de tip "centru de comandă"... Totul nu este altceva decât un determinism de feed-back şi nu o manifestare a unui centru de comandă... O reacție a unui ansamblu, cu elemente ce își au bine delimitat rolul simbiotic și, nicidecum particular.

Şi, nu uitaţi, că nu discutam de solicitări chimice, vitale, ale celulei (organismului) şi discutam de influenţa unor percepții, eventual a unor sentimente, a unor credinţe (frica poate fi născută şi de imaginaţie, nu numai de un pericol real, palpabil)... Deci, iată prima legătură între sentimente, emoții și restructurarea ”evolutivă” a ADN-ului (eventual și a altor structuri).

Ca o mică analogie, ar fi bine să vă prezint ceva deosebit de interesant... Dacă membrana celulară este cea care sesizează lumea exterioară şi "dictează" comportamentul selectiv al celulei, se poate afirma că pielea devine foarte asemănătoare unui creier (unui element de conducere)...

Analogia anterioară care spune că, ce se găseşte în celulă se găseşte şi la nivelul organismului uman are acum o conotaţie... Între creierul uman şi pielea umană (omologă membranei celulare, cel puţin ca poziţie) există un punct de plecare ”embrionic” comun...

În embriologie există trei straturi embrionare ”inițiale” (straturi de celule, fiecare strat dând naştere la diferite organe şi ţesuturi), ce creează organismul complet final: ectoderm, mezoderm şi endoderm. Stratul extern, ectodermul, dă naştere doar la două ”lucruri” în organismul uman: pielea şi creierul cu sistemul nervos... Mai departe... Mai vedem în postări viitoare!

Deci, determinismul de feed-back, "de răspuns", este cel în care nu suntem controlaţi de gene ci suntem controlaţi de mediu, eventual de percepţiile ”dinspre” acesta (de fapt, doar la oameni, acolo unde intervine prelucrarea şi selectarea conştientă a percepţiilor, de credinţele noastre...) realizate faţă de manifestarea mediului exterior.

Și aici este vorba despre marea masă a oamenilor (masa de 94 - 95% rămasă în consideraţie ca fiind fără ”probleme genetice” - chiar dacă organismele lor cu dizabilităţi se conformează determinismului de feed-back, aşa cum mai poate el) care, fără să aibă "probleme genetice" fac tot felul de boli, inclusiv cancer (care debutează prin afectare/ modificare genetică)...

Să mai amintesc de cele prezentate la lumea sufletelor, de posibila influență certă a acestora, intervenție ce ”pleacă” de la materialul genetic ”inițial” și poate surveni până la materialul genetic ”final”, transmisibil unei noi ființe umane?!?

Dar, ajunge pentru azi! Și mâine va fi o zi bună…

Prima zi de week-end... Distraţi-vă!!!

Dorin, Merticaru