Pentru STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

Noua Medicină  - Introducere (4)

Spiritul, aceasta este tema scurtei „discuţii” introductive de astăzi... Şi când spun spirit nu mă refer la fantome sau altele asemenea... Pur şi simplu, am în atenţie, am "în vizor", mintea, raţiunea, intelectul, gândirea, conştiinţa şi tot ceea ce mai poate fi inclus în manifestările noastre "extramaterie" (dacă pot folosi un astfel de termen), fiind, efectiv, cel mult un „răspuns” al materiei şi, nicidecum, ceva asociabil real materiei, produs palpabil al acesteia...

Voi începe de la cea mai mică „părticică” a manifestărilor spiritului, cea legată de cea mai neînsemnată manifestare a lui asupra şi împreună cu trupul nostru, actul simplu al naşterii... Totul pleacă de la gestul simplu (manifestat între persoane total aparte nouă – care nu are nici o tangenţă cu noi, la propriu, cei care ne-am născut sau participăm ca părinţi la naşterea altcuiva) al manifestării dragostei, posesiei trupeşti, inseminării artificiale, sau fiecare cum a avut parte, care are ca finalitate actul procreării,..

Medicina clasică a studiat fenomenul şi lucrurile sunt destul de clare la acest moment... XX, XY, gene, stadii de dezvoltare intrauterină, etc. etc. etc. Dovada corectitudinii observaţiilor stă în faptul că inseminarea artificială este o practică confirmată, explorările ce se pot face relevă tot ceea ce este posibil, inclusiv posibile probleme genetice ale trupului ce va rezulta din actul naşterii, etc. etc. etc. La fel, ca dovadă, vin şi realizările medicale în care s-a reuşit menţinerea de sarcină la persoane (mame, bineînţeles) aflate în moarte cerebrală, ajungându-se la naşterea unui copil viabil... Deci, un copil născut dintr-o mamă moartă de mult (nu o expulzare imediată, consecinţă a decesului şi încheierii forţate a procesului de gestaţie)... Dar, totul depinde de un anumit stadiu de dezvoltare a embrionului... De momentul în care apare viabilitatea acestuia...

Acum intervine actul clonării... S-a dovedit că şi „asta” este posibil, că tot ansamblul cuceririlor medicale are o certificare (chiar şi cu un fel de posibilitate redusă de utilizare a termenului ”finalitate”) clară, cea a clonării... Dar şi asta ţine de anumite condiţii, clonarea nefiind altceva decât o reconstituire relativ naturală utilizând tehnici de specificitate genetică (este nevoie de material genetic real şi nu creat "de la zero", este nevoie ca acest material să fie plasat într-un mediu complex, cât mai „completat” de natural (şi nu de ceva artificial care seamănă/ este compatibil cu „naturalul”), apoi, chiar dacă se ştie de X şi Y nu se poate determina sexul la naşterea sau la clonarea după aceste criterii, etc. etc. etc. - cu referire directă la organismele complexe şi nu la bacterii, viermi sau altele asemenea care, oricum, nu pot fi create nici acum "de la zero"...)...

Deci, totul depinde de un anumit moment când intervine ceva... ”Viabilitatea embrionului”, zic medicii ”clasici”, existența sufletului (sau a ceva asemănător, compatibil) spunem intuitiv aproape toți dintre noi, indiferent de educație sau educația medicală, eventual existenţa unei matrici unice a vieţii, cea care corectează codul genetic în cazul unor mutaţii genetice controlate (care asigură un fel de „viabilitate a produsului” şi după a 2 – 3-a generaţie îl aduce la forma iniţială (indiferent de mutaţiile la care a fost supus, evident, sub rezerva viabilităţii atât de necesare pentru a se ajunge la un anumit număr de generaţii) – veţi vedea în postări viitoare). Faceți un test cu cei din jurul Dumneavoastră şi veți fi uimit de constatarea a... ceea ce v-am spus mai înainte...

Mai mult, această „constatare” se menţine şi în relatările ce vin din lumea sufletelor. Fătul este îngrijit, construit, etc de sufletele mamei şi tatălui într-o relativă colaborare (se poate şi fără) cu sufletul căruia îi va aparţine viitorul trup, până la un anumit punct, cel denumit anterior al „viabilităţii”. Din acest punct, „produsul” existent (fătul) este îngrijit deosebit de atent de viitorul suflet care va „convieţui” cu acesta. Da, aţi citit bine! Sufletul se implică în convingerea trupului în sensul colaborării cât mai bune pentru… Toate la vremea lor. Apoi, se ştie, fetusul până în jurul vârstei de 4 luni şi puţin peste este fată (sex feminin). Da, surpriză! Toţi suntem fete până la acest moment când începe la unii fetuşi diferenţierea în băieţi. Dar nu asta doream să subliniez.

„Vorbeam” despre suflete. Dacă sufletul vine mai târziu de această „delimitare” sunt mari şanse ca acesta să aibă probleme de colaborare cu trupul deoarece este posibil să existe diferenţe de „sex” majoritar. Şi, aşa, se nasc „femeile bărbate” sau „fătălăii” (fără a merge cu „logica” până la extremele, din punctul meu de vedere şi nu numai, reprezentate de homosexualitate, care „aparţin” exclusiv manifestărilor trupului). Deci, totul este legat de un moment anume, când intervine ceva, indiferent de raportarea noastră, de punctul nostru de referinţă.

Revenim la materialism, la scepticism!!! Să spunem că medicina n-a descoperit încă toate elementele şi, cândva, va fi în măsură să ne alunge orice percepție legată de acest spirit/ suflet, această matrice a unicităţii de care aminteam mai devreme. Deci, se naște puiul nostru, o minunată fetiță sau un promițător dac, gal, viking, etc... Începem să observăm tot ceea ce face el, fie din dorința de a-l îngriji cât mai bine, fie fără să vrem, ce contează... Îngerii nu pot trece fără a fi remarcați. Inevitabil, pe măsură ce trece timpul, apar primele probleme, primele gesturi și primele afecțiuni. Medicul (pediatru sau nu), respect pentru eforturile și dăruirea acestuia, este alături de noi în lupta ca îngerii să fie cât mai sănătoși și puternici... Dar, unii dintre noi au parte de imposibilitatea de a-i ajuta pe copii. Ceea ce îi ”roade” depășește capacitatea medicului de a face ceva. Drumurile ne duc pe unde ne este disponibil fiecăruia dintre noi. Nu contează ce și cum dar noi trebuie să vindecăm puiul.

Şi, unii dintre noi ajung pe la colegii medicului sau medicilor care ne-au ajutat până acum, de exemplu, cei care se ocupă de homeopatie. ”Prostii”, ”efect placebo”... sau altele... vor exclama sau ne vor dojeni medicii. Nu contează sublinierea că cel care a administrat respectivul tratament contestat este medic ca şi ei. Noi vedem îndreptarea în multe cazuri. Dar sunt și cazuri care ”le dau apă la moară” medicilor care critică. ”Vedeți că homeopatia asta este o mare vrăjeală”, apasă ei pe  rănile care nu au putut fi închise... Noi, părinții pacienților, întâmplător sau nu, ne cunoaștem. La veștile care le dau părinți cu îngeri încă bolnavi nu reacționăm... Suntem alături de ei așa cum putem mai bine... Dar, ajunşi apoi la medicul homeopat, îi prezentăm problema de care am auzit, fie din teamă ca puii noştri să nu aibă același destin, fie măcar din respectul datorat că ei ne-au vindecat puii în trecut.

Acesta, calm, trecut prin multe asemenea situații, ne spune mângâindu-ne orgoliul și temerile cu cât respect au la îndemână: ”Dragul meu, mai devreme puiul tău a fost vindecat?!? Dacă da, de ce vine această teamă la sufletul tău? Cât despre efectul placebo?!? Hmmm... Îmi cer scuze de posibila aciditate a răspunsului meu dar, efectul placebo presupune procese cognitive și de interpretare specifice (din punct de vedere al enunţului strict ştiinţific), posibile doar unui subiect care să interpreteze o informație ”despre ceva” pentru ca efectul să fie similar interpretării a ”altceva”... Administrez aspirină informând pacientul că i-am administrat ”placebospirină”, cel mai bun medicament pentru afecțiunea acestuia și el, în urma prelucrării eronate, placebo cum este denumită, își va autovindeca afecțiunea sub suportul dat de cel mai bun medicament pentru afecțiunea sa (eventual un panaceu)... Ori, un puișor de 2-3 luni (fie și un an, doi, trei) așa cum este al dumneavoastră nu are cum să ”beneficieze” de efectul placebo, deoarece lipsește conștientizarea, prelucrarea informației, a gestului realizat, așa cum solicită acest ”efect placebo”... Și tu rămâi cu gura căscată. Cum să contracarezi o asemenea informație?!? Cum să nu ai încredere mai departe?

Şi, acum, dacă tot veni vorba despre acest placebo (atenţie, acceptat de lumea medicală)... Hmmm... Care ar fi ”vrăjeala” din spatele acestui termen... Marea majoritate a medicilor sunt prompți în a răspunde că este vorba despre realizarea efectului medicației anterioare (sau că pacientul s-a vindecat de la sine, sau că, de fapt, pacientul nu era bolnav sau avea alt diagnostic, etc), răspunsul pacientului nefiind un efect placebo ci, pur și simplu, o stabilizare a stării acestuia de sănătate... Vă mulțumește informația? Mai ales când știi că, de fapt, nu ai urmat tratamentul și ai trișat (sau în România zilelor noastre nu ai avut banii necesari de a urma acest tratament și ”ai o jenă” de a comunica medicului motivul pentru care nu ai urmat tratamentul, deci, de fapt, vei afirma doar că totul a fost conform indicațiilor) ajungând să ai ”pe merit propriu” puseul acut al afecțiunii ”de care dispui”, administrarea de medicație tip ”placebo” atrăgând rezolvarea problemelor pur și simplu din alt motiv decât cel invocat de medici?!? Multe întrebări legate de acest lucru vor fi clarificate de-a lungul zecilor de zile care vor urma (zecilor de materiale pe care le voi realiza)...

Dar n-am terminat. Acum aș mai vrea să mai abordez (completez) tema genetică. Câți dintre noi nu au observat în scurt timp (la vârsta de 1, 2, 3 anișori) similitudini de gesturi ale îngerilor cu gesturile părinților (această preluare de gesturi a fost sesizată şi atestată şi în cazul copiilor care nu au mai avut vreun contact cu părinţii, din varii motive, până la o vârstă oarecare)?!? În mod normal ar trebui să se transmită reflexele de tip supt, mestecat, micțiune, defecație, etc., cele care le educăm atent din primele lor zile de viață sau cele care există pur și simplu și contribuie la funcționarea organismului puișorului... Dar să zâmbească cu aceeași strâmbătură a gurii, să îşi frece nasul în același fel, să dezvolte aceleași ticuri gestuale (mă refer la cei unde există asta, și nu sunt puțini)... Medicii vin să completeze această lipsă a mea de informare cu ”principiul mimetismului” (care este, după cum am prezentat anterior, infirmat total cu cazurile de copii abandonaţi şi „regăsiţi” – România este plină de astfel de abandonuri la „cei care muncesc afară”)... Copilul dumneavoastră nu face altceva decât să copie instinctiv ceea ce a perceput în jur...

Atunci, siderat de învățăturile lor dogmatice le povestesc ce am pățit cu fata mea cea mică. La scurt timp de când a început să se miște mai bine pe piciorușe a început să alerge prin casă în patru labe (a se înțelege aici un fel de deplasare utilizând mâinile și picioarele drepte și nu cu picioarele ”pe genunchi” – de-a buşilea). Inițial am perceput totul ca fiind o tendință a copilului de a ajunge mai repede acolo unde își dorea. Apoi acest mod de deplasare a început să fie deranjant, mai ales în fața musafirilor care priveau stupefiați la micuțul meu căluț de fată care ”cutreiera” printre picioarele lor cu o viteză ce părea mereu a reprezenta un pericol, la propriu. Au apărut și glume gen ”mai cheamă un frățior” sau altele mai răutăcioase... Cert este că totul a fost deranjant până ce am avut „sclipirea” unei amintiri: când eram mic, pentru un pic de libertate, ai mei mă ”expediau” la țară la bunicii din partea mamei. Acolo, singur, nu prea aveam cu cine mă juca și, la mintea mea de atunci, cutreieram curtea ore în șir alergând ca un căluț, jucându-mă de-a „cowboy-ii şi indienii” sau de-a „Ştefan cel Mare şi turcii”... Exact ca și fiica mea care mă deranja atât de mult... Atunci nu am conștientizat... pe loc... Dar, ulterior, am conștientizat ce înseamnă transmiterea genetică de informații... Și, să fiți siguri de faptul că fiica mea nu a avut cum să urmeze ”ideea” mimetismului deoarece din copilărie nu am mai alergat niciodată ”ca un căluț” (şi nici prin jur nu am mai văzut aşa ceva)...

Ulterior, sub bombardamentul diferitelor informații, din diferite surse, am început să recepționez, să conștientizez tot felul de alegații ”elitiste” cu privire la liniile genetice, la potențialul genetic, etc. Poate că nu am vrut să percep temele rasiste, xenofobe sau elitiste... Poate... Cert este că tot ceea ce citeam începea să contureze un colaps în ceea ce privește suma de idei ce stau la baza concepțiilor mele despre noua medicină: ”Poate că medicii clasici au dreptate și sunt reticenți de a se exprima complet, încă, datorită lipsei de dovezi probante afirmațiilor lor”, ”Poate că...”... Voi dezbate aceste teme în materialele ce vor veni...

Deja toate aceste ”chestii” au tendința să elimine ideea de spirit, rezumând totul la puterea trupului nostru, la moștenire genetică și/ sau antrenament sub forma educației, culturii absorbite și asimilate, mimetismului mediului de proveniență și de dezvoltare. Chiar dacă mi-aș opri argumentațiile aici și tot se ajunge la puterea creierului nostru dar... nu se poate opri numai la el…

Spiritul este spirit! Veți vedea fie în continuarea de mâine, fie în materialele ulterioare...

            Week-end BESTial tuturor!!!

Dorin, Merticaru