Viața Omului – Copilăria (1)

Uite aşa am ajuns la stadiul copilăriei, cel atât de invocat de psihologi dar, pe bună dreptate... Deoarece această perioadă a vieţii umane este aproape definitorie pentru tot ceea ce va urma (ca manifestare sau ca lucruri "de corectat" pentru fiecare din noi)...

Nu voi intra în detaliile prezentate deja (cele despre continua adaptare care pleacă chiar de la nivel celular, se manifestă la orice nivel al organismului şi psihicului, etc.) ci voi trece la ceva nou... la ceva care defineşte credinţele şi umbrele ce vor sta la baza tuturor raţionamentelor noastre ulterioare (eventual până la corectarea celor greşite sau procedarea la acţiune "către alte credinţe)...

Când te naşti, marea majoritate dintre noi consideră că nu contează nimic deoarece oricum nu ne amintim ce s-a întâmplat până pe undeva, pe la vârsta de 3 - 4 anişori... Cu toate acestea, studiile medicale au demonstrat că ne amintim orice şi, mai ales, oricum, sub formele ceva mai grave ale "constituenţilor" gândirii şi/ sau manifestării fizice corporale...

Dar, când te naşti, apare şi o altă problemă, numită de mine (şi nu numai) "spirituală" (legată fie de pasul "întrupării" sau reîncarnării, fiecare după stadiul său evolutiv sau selectiv)... Deci, revin, când te naşti, nu mai eşti conştient de trecutul tău, deoarece te concentrezi mai ales pe nevoile sufletului tău, care vrea să te accepţi cu calităţile tale, cu defectele tale, cu forţele tale, cu slăbiciunile tale, dorinţele tale, personalitatea ta etc.

Şi asta nu "din senin" sau ca o nevoie compensatorie (sau chiar cu tendinţe de a profita) a sufletului... Ci totul deoarece "sosirea" noastră pe aceste pământuri, în familia unde am apărut, în mediul în care urmează să ne integrăm este rezultatul unui calcul bine structurat realizat înainte de gestul "intrării", în deplin acord cu părinţii şi, eventual cu cei ce vor fi în jurul nostru...

În plus, ego-ul nostru va face tot posibilul pentru ca noi să nu ne amintim nimic sau, nici măcar, să vedem un efect cât de mic ce ne poate ajuta în drumul nostru... Şi asta, pentru că i-am atribuit această misiune.

Deci, revenind, toţi avem nevoile noastre. Cu toate acestea, la puţin timp de la naştere, ne dăm seama că atunci când vrem să fi noi înşine, acest lucru deranjează lumea adulţilor sau pe cea a apropiaţilor noştri. Şi ajungem repede la concluzia că, a fi natural nu este bine, nu este corect. Este o descoperire dureroasă ce provoacă mai ales copilului, accese de furie. Aceste crize devin atât de frecvente încât ajungem să credem că sunt normale.

Şi ele sunt numite "crizele copilăriei" sau apoi, "crizele adolescenţei". Poate au devenit ceva normal, poate chiar obligatoriu, pentru oameni, dar cu siguranţă nu constituie ceva firesc. Un copil care se agită în mod natural, care este echilibrat şi care are dreptul de a fi el însuşi nu face genul acesta de crize. Din nefericire, acest tip de copil nu există aproape deloc.

Şi, majoritatea copiilor trec prin următoarele etape... După ce a cunoscut bucuria de a fi el însuşi, copilul, în prima etapă a vieţii, va cunoaşte durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acţiona mereu aşa cum simte (intuitiv sau nu), trecând astfel în cea de-a doua etapă. Urmează apoi perioada de criză şi ce de revoltă, a treia etapă...

Este etapa în care totul este caracterizat de un fel de "blocaj" la toate piedicile din jur, de răspuns la tot ceea ce este contrar, în special prin reacţii "nervoase", de tip revoltă, de sens opus piedicilor... Şi, din păcate, marea majoritate a indivizilor ajung să rămână închistate în cea de-a treia etapă pentru tot restul vieţii, adică vor fi mereu în reacţiune, furioşi sau în reacţii de criză.

După aceea, în a patra etapă, pentru a-şi micşora suferinţa, copilul se resemnează şi ajunge să-şi creeze o nouă personalitate pentru a deveni ce vor ceilalţi să devină. Şi astfel, în timpul celei de-a treia şi celei de-a patra etape individul îşi creează mai multe măşti (noi personalităţi) pe care le foloseşte pentru a se apăra împotriva suferinţei trăite pe parcursul celei de-a doua etape.

Cei care au studiat fenomenul realizează diferite "încadrări" ale acestor măşti dar eu cred că cele descrise în lucrarea lui Lise Bourbeau - "Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine" - este cea mai relevantă şi mai aproape de simţurile noastre...

Aceste măşti sunt în număr de cinci şi corespund celor cinci răni importante, trăite de fiinţa umană: respingere, abandon, umilire, trădare şi nedreptate (ele sunt prezentate într-o ordine cronologică, adică în ordinea în care fiecare dintre ele apare în viaţa noastră).

Fiecare individ poate avea cel puţin una dintre ele şi chiar şi atunci când există una (sau este reactivată), întreaga noastră fiinţă se simte trădată. Nu mai suntem credincioşi Dumnezeului nostru interior, nevoilor fiinţei noastre, deoarece ne lăsăm ego-ul cu convingerile şi temerile lui, să ne conducă viaţa...

Efectul imediat apariţiei acestor răni este înlocuirea lor cu măştile, consecinţă a faptului că vrem să ascundem, de noi înşine şi de ceilalţi, ceea ce încă nu am vrut sau nu am putut să rezolvăm. Dar, aceste ascunzişuri nu sunt altceva decât o formă de trădare, de minciună, a noastră faţă de noi înşine, precum şi a celor din jurul nostru... Deci a tuturor pentru care purtăm acea mască...

Aceste măşti, în funcţie de rana care "o acoperă" sunt reprezentate de: masca fugarului pentru rana respingerii, masca dependentului pentru rana abandonului, masca masochistului pentru rana umilirii, masca dominatorului pentru rana trădării şi masca rigidului pentru rana nedreptăţitului...

Importanţa măştii este creată în funcţie de intensitatea rănii. O mască reprezintă un tip de personalitate, cu un caracter care îi este propriu, dat fiind că, în timp, startând "semnificativ" de la momentul copilăriei, s-au dezvoltat numeroase convingeri care vor influenţa atitudinea interioară şi comportamentele acelei persoane. Cu cât rana este mai importantă, cu atât vom suferi mai mult, ceea ce ne va obliga să purtăm mai des aceste măşti...

Rana interioară poate fi comparată cu o rană fizică pe care o ai pe mână de mult timp, pe care o ignori şi pe care nu ai îngrijit-o cum trebuia. Ai preferat să o bandajezi, pentru ca cei din jur să nu vadă rana dar, mai ales, şi pentru ca tu să nu o vezi. Acel pansament este echivalentul măştii. Ai crezut că făcând astfel, vei putea pretinde că nu eşti rănit. dar aceasta nu este o soluţie, asta fiind ştiut de toţi, mai puţin de egoul celui care "îngrijeşte" masca...

Aceasta este una in modalităţile ego-ului de a ne păcăli. Şi, să presupunem că rana doare foarte tare, atunci când cineva te atinge "la ea", chiar dacă rana este protejată de pansamentul aplicat... Ce vei face? Evident că vei retrage mâna sau vei ţipa, nu-i aşa?...

Oare cât de surprinsă va fi o persoană care dorea să te ia de mână cu toată dragostea, respectul sau alte "porniri pozitive" şi tu vei urla: "Au! Mă doare!!??? Oare chiar a vrut să te rănească? Nu, deoarece dacă suferi atunci când cineva te atinge pe mână, este din cauza faptului că tu eşti cel care a hotărât să nu-şi îngrijească rana iar celălalt nu este responsabil de durerea ta.

Şi acelaşi lucru este valabil indiferent de rană... Sunt foarte multe situaţiile în care credem că suntem respinşi, abandonaţi, trădaţi, umiliţi sau trataţi într-un mod injust. În realitate, de fiecare dată când ne simţim răniţi, ego-ul nostru este cel care vrea să creadă că celălalt este răspunzător, încercând, practic, să găsim un vinovat. Câteodată, hotărâm că noi suntem vinovaţi, când, în realitate, nu e cu nimic mai adevărat decât atunci când îl acuzăm pe celălalt...

Ştiţi că, de fapt, în viaţă nu există persoane vinovate ci doar persoane suferinde (cu referire strictă la subiectul nostru)? Mai direct, cu cât acuzăm mai mult (pe sine sau pe ceilalţi), cu atât se repetă mai mult aceeaşi experienţă, acuzarea neservind la altceva decât la nefericirea oamenilor...

Dar, în timp ce, dacă privim cu compasiune partea umană care suferă, evenimentele, situaţiile şi persoanele vor începe să se transforme... Şi măştile pe care le creăm pentru a ne apăra încep să devină vizibile (şi, în timp, deseori să definească) în morfologia unei persoane, inclusiv în înfăţişarea sa exterioară...

Şi, toate acestea, încep să se deruleze mai ales de la momentul intrării în copilărie. la majoritatea copiilor încep să apară rănile, fiind vizibile inclusiv plecând de la aparenţa fizică. Important este să reţineţi că, rănile uşor de reperat la această vârstă pot indica adevăratele răni, cele cu adevărat importante. De aici va pleca dezvoltarea ulterioară a măştilor care deseori vor fi diferite odată cu trecerea timpului...

Ansamblul nostru (trup-minte-suflet) este atât de inteligent creat, atât de perfect, încât găseşte întotdeauna un mijloc de a ne arăta ce anume avem de rezolvat. În realitate, Dumnezeul nostru interior este cel care îl foloseşte pentru a ne vorbi...

Şi, mai avem multe de "discutat" aici... Dar totul în posturile viitoare...

O săptămână bună şi cât mai puţin dependentă de potopul de zăpadă de afară!!!

Dorin, Merticaru