Viața Omului – Copilăria (4)

Următoarea "rană" (în ordinea cronologică, cea a apariţiei lor posibile) este abandonul (rana de abandon) iar manifestarea acestuia este "masca dependentului"...

A abandona pe cineva înseamnă a-l părăsi, a-l lăsa deoparte, a nu vrea să te ocupi de el. Rana trăită în cazul unui abandon se situează de la început la nivelul lui "a avea" şi "a face". Această rană apare, semnificativ, în cazul următoarelor situaţii: dacă mama copilului este dintr-o dată foarte ocupată cu un alt nou-născut, dacă părinţii lucrează în fiecare zi şi au foarte puţin timp pentru el, când este dus la spital şi este lăsat acolo, când părinţii îi lasă în grija altcuiva, în timpul vacanţelor, chiar dacă acea persoană este bunica, dacă mama lui este mereu bolnavă, iar tatăl este prea ocupat sau absent pentru a avea grijă de el, etc. (similare).

Toate acestea se află în directă relaţie cu ceea ce crede copilul respectiv, dacă este conştient că s-a purtat urât, fie şi în cel mai mic detaliu, şi totul apare ca o penalizare la comportamentul său, ca un efect direct sau indirect asupra a ceea ce reprezintă el...

Caracteristic rănii de abandon este faptul că ea este trăită în directă relaţie cu părintele de sex opus. De asemenea, foarte frecvent, o persoană care suferă de abandon, suferă de asemenea şi de respingere (aici reper fiind părintele de acelaşi sex). Un copil poate trăi o experienţă în care să se simtă abandonat de către părintele de acelaşi sex, dar în realitate ceea ce simte în relaţia cu acest părinte este rana de respingere.

Toate acestea deoarece părintele de acelaşi sex, care nu se ocupă de el, acţionează astfel deoarece se respinge pe el însuşi, iar copilul simte acest lucru foarte adânc. Atunci când un părinte se respinge pe sine şi are un copil de acelaşi sex ca şi el, este normal şi uman ca el să respingă acel copil, chiar inconştient fiind, pentru că, copilul îi reaminteşte de el însuşi, în fiecare moment.

Cei care suferă de abandon nu se simt suficient de hrăniţi la nivel afectiv (dar şi lipsa hrănii fizice poate, de asemenea, să provoace o rană de abandon, care de obicei apare înainte de vârsta de doi ani). Masca ce se va crea pentru a ascunde această rană este cea a dependentului.

Această mască se caracterizează printr-un corp lipsit de tonus, alungit, subţire, care se pierde (indicând, astfel, o rană de abandon importantă). Aparatul muscular este subdezvoltat şi pare că nu poate susţine corpul drept, ca şi cum acesta ar avea nevoie de un suport (corpul exprimând exact ceea ce se întâmplă în interiorul cuiva).

Dependentul fiind un caracter care crede că nu poate să reuşească nimic singur şi că are nevoie de cineva pentru a-l ajuta, corpul său ilustrează această nevoie de sprijin. Ochii mari, trişti, indică adesea o rană de abandon, fiind ochi care parcă vor să-l atragă pe celălalt prin privire. Picioarele sunt subţiri, deseori braţele dau senzaţia că sunt prea lungi şi că atârnă de-a lungul trupului... fiind acel gen de persoană care parcă nu ştie ce să facă cu braţele.

O altă caracteristică a corpului dependentului este aceea că el pare plasat prea jos (mai jos decât este normal) şi poate avea adesea spatele curbat, ca şi când coloana nu l-ar putea susţine în totalitate. În plus, anumite părţi ale corpului pot fi moi, lăsate, de exemplu umerii, sânii, fesele, obrajii, burta, scrotul... Densitatea reperelor prezentate mai sus depinde de intensitatea rănii.

Dacă aţi fost atenţi la posturile anterioare, aţi putut sesiza asemănările dintre fugar şi dependent. Diferenţa care îi delimitează clar şi fără dubii este tonusul (dependentul are o postură care pare că se prăbuşeşte chiar dacă are mai multă "carne" decât fugarul).

Atunci când un individ prezintă ambele răni nu se prea mai pot face diferenţieri decât în sensul de a identifica rana cu "ponderea" cea mai mare. În plus, la dependent se remarcă o activitate cu suişuri şi coborâşuri, o anumit perioadă acesta fiind fericit şi totul merge bine şi, dintr-o dată, se simte nefericit şi trist (în special din teama de singurătate care nu prea se manifestă la fugar).

Dependentul este cel mai pasibil individ de a deveni victimă, având şanse ca un părinte sau chiar ambii să fie de asemenea victime. Aici termenul de victimă trebuie interpretat ca acea persoană care îşi creează tot soiul de dificultăţi în viaţă, mai ales probleme de sănătate pentru a atrage atenţia. Acest lucru răspunde nevoilor dependentului, care crede că nu are niciodată destul.

Şi, atunci când vrea să atragă atenţia prin diverse mijloace, în realitate încearcă să se simtă suficient de important pentru a primi un ajutor, având credinţa că, dacă nu reuşeşte să atragă atenţia celuilalt, nu va putea conta pe acea persoană. Copilul dependent are nevoie să simtă că, dacă face un pas greşit, va conta pe cineva pentru a-l repune pe picioare.

Este şi o persoană care dramatizează mult lucrurile, cel mai mic incident putând lua proporţii imense... mai mult, dependentul trăieşte evenimentele ca fiind dificultăţi, deseori problemele având un rol de cadou, acela de a capta atenţia celorlalţi, lucru ce îi permite să nu se simtă abandonată.

A fi abandonat este ceva mai greu de trăit pentru el decât problemele pe care şi le atrage (doar un dependent poate înţelege cu adevărat acest lucru). Dar, cu cât cineva joacă mai mult rolul victimei, cu atât rana lui de abandon devine mai importantă.

Un mic paradox al dependentului este reprezentat de "jocul de-a salvatorul", din dorinţa acestuia de a primi într-un mod subtil şi sigur atenţia de care are nevoie. Toate aceste lucruri "de ajutor"  sunt realizate aproape întotdeauna din dorinţa de a primi mulţumiri, dând sentimentul de importanţă... Ei bine, acest mod de comportament,d e cele mai multe ori va aduce probleme, deoarece dependentul ajunge foarte repede să care în spate mai multe responsabilităţi care nu îi aparţin.

Deci, forma de ajutor de care are cea mai mare nevoie dependentul este reprezentată de susţinerea celorlalţi. Fie că are sau nu dificultăţi în a lua singur deciziile, dependentul cere de obicei părerea sau acordul celorlalţi înainte de a lua o decizie. Are nevoie să se simtă susţinut, sprijinit în deciziile pe care le ia.

Din această cauză, acest tip de persoană poate fi considerată drept cineva care are dificultăţi în a lua o decizie sar, în realitate, nu se hotărăşte sau se îndoieşte de acea decizie doar că nu se simte susţinut de altcineva. Aşteptările lui faţă de ceilalţi depind de ceea ce pot aceştia să facă pentru a-l ajuta... Şi totul pentru că atunci când este susţinut se simte iubit şi recompensat pentru asta (ajutat).

Dependentul poate părea leneş, deoarece nu îi place să facă activităţi sau muncă fizică singur, având nevoie de prezenţa cuiva pentru a suporta astfel de activităţi. Atunci când face ceva pentru altcineva, o va face sperând să obţină în schimb afecţiune şi când o primeşte va face tot cea ce îi stă în putinţă ca acea situaţie să dureze cât mai mult. Dar, reversul, este că orice încheiere a unei situaţii plăcute este trăită tot ca un abandon...

În mare parte, dependentul este o victimă care are tendinţa, mai ales în cazul femeilor, de a avea o voce subţire, uşor audibilă, şi de a pune multe întrebări. Acest lucru se vede când cere ajutorul cuiva, când îi este greu să accepte un refuz şi are tendinţa să insiste mult (cu cât suferă mai mult când primeşte un refuz, cu atât mai mult va fi pregătit să folosească toate mijloacele pentru a obţine ceea ce vrea, adică să manipuleze, să se supere, să şantajeze, etc.).

Dependentul cere deseori sfaturi deoarece nu se crede în stare să reuşească singur, dar aceasta nu înseamnă că şi va asculta sugestiile primite, în continuare fiind cel care va face ce vrea, fiindcă ceea ce căuta el nu era altceva decât atenţie/ susţinere.

Cea mai mare frică a dependentului este reprezentată de singurătate, acesta fiind convins că nu este în stare să o gestioneze. De aceea se agaţă de oricine poate şi face orice pentru a le obţine atenţia, fiind pregătit de orice fel de manevre pentru a fi iubit, pentru a nu fi părăsit. Adesea intră în conflict cu el însuşi, deoarece, pe de o parte cere multă atenţie, iar pe de alta, îi este teamă că dacă cere prea multă va sfârşi prin a-l deranja pe celălalt iar acesta din urmă ar putea să-l părăsească.

Din aceste motive dependentul este destul de capabil să suporte multe lucruri neplăcute, de multe ori ajungându-se la concluzia că acestuia îi place suferinţa, atunci când tolerează anumite situaţii, deşi nu recunoaşte acest lucru.

Astfel, persoana dependentă este cea care are cea mai mare capacitate de a nu vedea probleme din cuplu, preferând să creadă că totul merge bine din teama de a nu fi abandonată. Acest gen de persoană are de asemenea o dificultate în a părăsi un loc sau a renunţa la o situaţie, chiar dacă îi sunt favorabile (îi plac), neacceptând cu uşurinţă schimbările la care tocmai s-a adapta, de care a devenit dependentă...

Dar totul se datorează faptului că dependentul nu poate să-şi recunoască rana, deoarece făcând acest lucru riscă să retrăiască suferinţa pe care o reprezintă acea rană.

De asemenea, dependentului îi este teamă de orice formă de autoritate deoarece trăieşte sentimentul că nu poate stăpâni nevoia de sprijin, că o persoană autoritară nu are timp de îngrijiri atât timp cât se "ocupă" de a da ordine indiferent şi reci.

Emoţia cea mai intens trăită de către un dependent este tristeţea. O simte în adâncurile fiinţei lui, fără să o înţeleagă sau să poată spune de unde vine. Elementele de care depinde acest sentiment o fac să fie mereu în prezenţa celorlalţi atât timp cât nu i se induc asemenea sentimente.

Gradul de anxietate determină gradul de suferinţă al dependentului, iar a se simţi izolat generează, de asemenea, un sentiment grav la cel care suferă, deoarece îi este teamă că ceea ce îi lipseşte i se va refuza sau nu va fi disponibil în momentul în care şi-l doreşte.

Ceea ce se ascunde în spatele senzaţiei de izolare este faptul că, cel care suferă se închide, în mod inconştient, în faţa lucrului sau a persoanei pe care le doreşte atât de mult lângă el, nu se deschide pentru a primi acel lucru sau acea persoană din frica de a nu putea face faţă. În acelaşi timp îi este teamă de emoţiile pe care această atenţie primită l-ar putea face să le trăiască.

Comportamentul lor se remarcă cu uşurinţă printre numeroasele persoane care îşi autosabotează propria fericire, imediat ce o relaţie devine mai intensă, fac în aşa fel încât să-i fixeze un termen de durată.

Offf, mai vorbim şi mâine despre dependent...

A trecut viscolul! Nimic nu mai poate opri sosirea primăverii în sufletele voastre...

Dorin, Merticaru