Viața Omului – Adolescența (1)

... prima etapă a adultului, adevărata copilărie a acestui stadiu.

De acum lucrurile devin cu adevărat serioase. Este timpul conştientizării şi/ sau sesizării puterii depline de acţiune, a libertăţii maxim posibile a individului ce startează în adevărata "viaţă personală". Acum iubim putând finaliza, acum muncim putând avea, acum sperăm putând să ne afirmăm, acum avem la dispoziţie puterea tinereţii putând atinge orice culmi posibile...

Este vremea paradoxului de manifestare a unui dezechilibru fenomenal între puterea de acţiune a tinereţii şi lipsa experienţei, înţelepciunii individului care abia startează în manifestarea sa personală, proprie...

Momentul în care rănile ce le avem deja se adâncesc devenind adevărate caverne purulente, gata de a mânji şi infecta orice sau pe oricine se află în jurul nostru (bineînţeles, cu o "putere" ce diferă de a o situaţie la alta, de la un individ la altul)... "De ce dai Putere Divină, Creatorule, puterea pe mâna unor tineri nesăbuiţi şi înţelepciunea pe mâna unor bătrâni neputincioşi?!?" ar fi "întrebarea zilei"...

După cum spuneam la postul despre pubertate, studiile amestecă perioada adolescenţei, cu cea a pubertăţii, multe publicaţii afirmând chiar că, "adolescenta începe odată cu pubertatea în intervalul de x-y ani".

Confuzia cred că provine chiar de la originea termenului de adolescenţă care vine din latinescul "adolescere" care semnifică "a creşte". Din punctul meu de vedere (şi nu numai), adolescenta startează odată cu majoratul legal, în perioada 18-21 ani (putând lua în calcul, in extenso, şi unii indivizi care prin diverse împrejurări, situaţii, etc. coboară această vârstă la maxim 16 ani). Cât durează această perioadă...

Hmmm... Aceasta este o altă problemă. Unii dintre noi rămân adolescenţi chiar şi la 60 de ani, datorită faptului că nu au acceptat condiţiile de mediu, ideile şi comportamentele ce pot caracteriza stadiul de adult, rămânând aceleaşi persoane rănite (sau cu răni nou dezvoltate alături de cele vechi, nerezolvate) până ce constată că trupul lor este prea bătrân (în sensul segregării realizate de cei din jur, societate sau altele asemenea faţă de persoanele "în vârstă") pentru situaţiile în care se află.

Recunoaşteţi, fiecare dintre cei care aveţi o vârstă cât de cât (minim 45 de ani), ce vârstă reală credeţi că aveţi. Câtă "minte" aveţi în plus faţă de vârsta de 20 de ani (exceptând acumulările de experienţă, culturale sau alte elemente elevate de manifestare a minţii, inclusiv o responsabilitate crescută legată de cei din jur, de mediu, etc.)?

Sau, îndoiţi-vă de percepţia trecerii timpului, în sensul că acum 5 minute aveaţi 20 de ani şi acum... Offf!!! 50, 60 (poate mai mult)?!? Dar, pentru a da un termen, adolescenţa "ţine" până undeva în jurul vârstei de 25-30 de ani, când nu prea mai avem ce face şi constatăm: "Offf, ce nasol este să fii adult!"... Sau, gândiţi-vă, câte persoane din jurul Dumneavoastră îşi asumă întru totul vârsta reală (şi nu este vorba numai despre frumoasele doamne din viaţa noastră)!

Revenind, în zilele noastre se foloseşte din ce în ce mai mult termenul de "adultlescenţă"... Deşi sună ca un sindrom sau, cel puţin, ca o condiţie medicală, acest termen nu este altceva decât un portmantou al cuvintelor adolescent şi adult.

El defineşte o nouă fază de dezvoltării umane, mai ales în societăţile dezvoltate, sub presiunea instabilităţii economice care contrastează cu creşterea dramatică în longevitate a populaţiei. De exemplu, dacă în secolul 19 era inevitabil ca majoritatea oamenilor să înceapă să muncească de la vârsta de 10 - 12  ani, în zilele noastre vârsta de 20 până la 25 de ani este cea a primelor semne de întrebare legate de locul de muncă.

Adolescenţa este o perioadă normală de conflicte, necesară unui echilibru ulterior, şi a cărei complexitate nu se pretează deloc unor discursuri generalizatoare. Fiecare dintre indivizi trăieşte în realitatea sa, în mediul său, împreună cu rănile şi datoriile (trecute sau prezente) sale. Totodată, adolescenţa poate fi considerată ca o evoluţie dinamică, având drept finalitate autonomia, identitatea şi adaptarea sexuală.

Acum intervine posibilitatea de a lua decizii de unul singur sau, cel puţin, care depinde de alegerile sale, de deciziile sale. Acest lucru naşte comportamentul atât de bine delimitat de expresia "adolescenţă rebelă".

Adolescentul simte nevoia de a evada din eul său (confruntându-se cu ego-ul său, încercând să evite la maximum posibil evoluţia în sensul trăirii rănilor "de datorie", poate chiar şi anularea acestor trăiri), de a-şi lărgi interesele dincolo de cercul familial (dacă este posibil, la maximum, către cucerirea întregii lumi).

Acum, identificării cu părinţii i se suprapune identificarea cu însuşi grupul de vârstă, cu eroul colectiv gaşca. De acum, clasicul "conflict al generaţiilor" nu mai poate fi oprit să se manifeste. Tânărul se manifestă prin negaţii sau afirmaţii tăioase, fără a-i păsa de contradicţii şi este în căutare permanentă de dezbateri, dacă nu de noi contradicţii, deseori acest comportament putând fi interpretat ca fiind provocare pentru cei din jur (părinţi, etc.).

Toţi aceşti adolescenţi ai noştri nu ştiu ce vor deveni în viaţă, aceasta fiind, de fapt, principala lor căutare. Dar incertitudinea şi lipsa de perspective sociale (chiar şi familiale) atrag din ce în ce mai mult atragerea (şi îmbrăţişarea) multor activităţi pur hedoniste ca mod zilnic de viaţă.

Astfel, distracţia a devenit un opiaceu al maselor de adolescenţi (şi nu numai), fie că este vorba despre socializare on-line, dependenţă de entertainment şi media fie de redirecţionarea energiei creative către o pasiune. Şi chiar dacă reuşesc cu astfel de pasiuni, la un moment dat, să îşi stabilizeze cât de cât modul de viaţă (cazuri speciale şi foarte puţine ca număr), mare majoritate vor înainta în vârstă trăind în acelaşi fel cum au făcut-o la intrarea în adolescenţă.

Consecinţele acestei pasivităţi sunt de cele mai multe ori lipsa de acumulări şi de experienţă personală sau socială, probleme în formarea sau în menţinerea relaţiilor de cuplu şi lipsa de motivaţie pentru a acumula acea experienţă necesară care ar fi relevantă mai târziu. Singurul beneficiu este reprezentat de faptul că ei vor continua să stea împreună cu părinţii timp în care sunt favorizaţi în a rezolva unele răni legate de prezenţa lor lângă tânărul reper (sau invers).

În pofida aparenţelor, adolescentul este necruţător cu el însuşi. În faţa corpului său, a capacităţilor sale de seducţie, el poate trăi un sentiment de nesiguranţă majoră. Totul depinde de maturi iar libertatea de acţiune ţine doar de cei de vârstă relativ apropiată cu a individului reper. Numai legăturile de sânge sunt cele care dau senzaţia unei relative libertăţi.

În plus, vechile răni şi complexe atârnă greu în balanţa care poate certifica eliberarea, libertatea. Astfel că, tânărul este normal să aibă înclinaţii spre revoltă, se simte nesigur şi neliniştit de normalitate. Pentru el este important să se asigure de faptul că mijloacele de interpretare statistică, atât de relative, sunt depăşite de calitatea prestaţiei lui (pe toate planurile, inclusiv în viaţa amoroasă).

În incertitudinea viitorului în care, de cele mai multe ori, "calcă apa" fără o şansă vizibilă de a putea înainta şi a scăpa din apa curgătoare a vieţii care o duce, adolescentul nu mai beneficiază de sisteme de referinţă (general valabile dar învechite sau cele care şi le-a format înainte de vremurile care le trăieşte) depinzând major de colaborare, cooperare, de ceva previzibil, pe care se poate baza.

Acesta este un motiv în plus de aderare la diverse grupuri care pot stopa evoluţia normală şi, mai ales, să "umble", să "zgândăre" rănile fiecăruia. La toate acestea se adaugă şi incertitudinea prestaţiilor generale ale celor de aceeaşi vârstă, acum apărând marile trădări, marile abandonuri, marile... enumerarea ar putea continua cu îngrozitor de multe repere.

Aş mai putea prezenta câte ceva legat despre particularităţile adolescenţilor din zilele noastre. Vârsta de 30 de ani care înainte era un reper legat de stabilitatea individului care trebuia să aibă deja o familie, copii, o afacere proprie sau un destin profesional deja scris a "sărit" deja la 40 de ani.

Până atunci omul se dedică explorării, experimentării şi acumulării de cunoştinţe cât mai vaste. După părerea mea (şi nu numai), acesta este cel mai bun ritm în care un om îşi găseşte (sau se lasă găsit) de "chemarea" sa, pentru că aproape niciunul dintre noi nu ştie cu siguranţă la o vârstă mult mai fragedă, cum este cea de 24-25 de ani, ce vor profesa pentru o mare parte din viaţă (sau chiar toată)...

Este adevărat că ne opunem din ce în ce mai greu inerţiei şi procrastinării (a amâna în mod nejustificat începerea unei acţiuni, în special din cauza neglijenţei habituale sau a lenei, a tărăgăna, a tergiversa) după o serie de dezamăgiri legate de mediul înconjurător (în special de nesiguranţa, instabilitatea şi mai ales "pierderea sau schimbarea permanentă, nejustificată a regulilor jocului"), dar poate că nici nu mai este cazul să luptăm cu ele.

Toate experienţele duc până la urmă undeva, şi nu cred că există timp pierdut ca atare (chestia aceea cu "singura crimă nepedepsită este uciderea timpului"), chit că este vorba despre jocuri pe calculator sau tabletă, chat-ing pe Facebuci sau mess-uială (mess din limba engleză înseamnă încurcătură) pe tot felul de messenger-uri, cât ele sunt duse la bun sfârşit pentru "consideraţiile" noastre. Totul face parte din "drumul nostru" şi din efortul nostru de a închide rănile din posesie...

Şi, pentru a trece peste ceva ce adolescenţii (noştri sau din noi) vor înţelege mult mai târziu, voi proceda acum la o abordare eşalonată după criteriul aplicat la copilărie (voi "ataca", rând pe rând, rănile şi măştile prezentând evoluţiile semnificative ale acestora la această vârstă).

Sâmbătă plină de spor şi distracţie (pentru cei de acasă), de amintiri plăcute şi odihnă (pentru cei din vacanţă sau de aiurea)!!!

Dorin, Merticaru