Viața Omului – Adultul (5)

Greu cu postările zilele acestea! Dar să continuăm!

Am uitat să precizez că această "Lege a polarităţii" (sau polarizării), sau "Lege a oglindirii" mai este denumită şi "Legea atracţiei" (atât de discutată şi afirmată în ultima vreme datorită documentarului de succes "The Secret").

Între toate acestea există atât de multe asemănări încât, în opinia mea este vorba doar despre tehnici specializate de descriere şi aplicare a acestora şi, nicidecum de diferenţieri de mecanisme. Acesta este motivul pentru care, cel puţin pentru mine, ele sunt una şi aceeaşi lege.

Dar, revenind acolo unde am ajuns cu postările la adult, să continuăm despre acceptarea polarităţii, o oglinzii, a modului nostru de a atrage sau respinge...

Nu poţi înţelege ceea ce nu accepţi şi nu poţi accepta ceea ce negi (negarea atrăgând imposibilitatea înţelegerii). Astfel nu vei afla nimic despre tine dacă întorci spatele la oglindă, nu-ţi vei depăşi ignoranţa dacă îţi respingi reflexia din oglindă şi vei fi pus mereu şi mereu în faţa acesteia.

Aţi observat cum stau, ce fac oamenii care se iubesc? Stau faţă în faţă şi se privesc în ochi ("oglinda sufletului" după cum spun oamenii încă din cele mai vechi timpuri). În acelaşi fel şi tu trebuie să înveţi să stai faţă în faţă cu aspectele tale reflectate de cei din jurul tău.

Aspectele pe care le respingi înlăuntrul tău (înlănţuindu-le în submască) le întâlneşti în afara ta, în exterior, cu atât mai mult cu cât le respingi tu. Universul este magic prin puterea polarizării la care te supune, el oglindind metodic emoţiile, sentimentele, gândurile şi dorinţele ascunse, până când începi să le recunoşti la tine însuţi, să le recuperezi şi să le integrezi.

Da, Universul pare hotărât să-ţi supună atenţiei trăsăturile şi nevoile personale pe care nu le admiţi în conştiinţă, conectându-te cu oameni care întruchipează exact aceste aspecte. Chiar dacă le vei respinge sau ocoli, Universul va funcţiona încontinuu sub legea polarizării de care, pur şi simplu, nu ai unde fugi.

Pentru că principalele aspecte din tine însuţi, pe care le ai de acceptat şi transformat reprezintă sarcinile actuale din graficul tău de evoluţie. Un om cu o anumită înţelepciune (experienţă de viaţă sau altele asemenea) nu-i va percepe pe acei oameni ca adversari şi nu va lupta împotriva lor.

El va şti că şi-a  întâlnit "polul" şi se va strădui, deşi îi va fi greu, să înţeleagă submasca sa şi să o forţeze să funcţioneze pentru el, pentru "progresul" lui sub toate aspectele ce pot contrazice enunţul de "Lege a oglindirii" spre enunţul de "Lege a atracţiei" (în care tu să atragi spre tine şi spre viaţa ta tot ceea ce este necesar împlinirii tale, fie ea şi materială).

Submasca este un adversar doar dacă te lupţi împotriva ei, doar dacă "înoţi contra curentului". Schimbă-ţi atitudinea şi relaţia cu submasca se va transforma dintr-o luptă în cooperare, în alianţă şi, astfel, o simplă mutaţie în conştiinţa ta va transforma negativul în pozitiv. Şi, de fapt, nu s-a întâmplat nimic. Negativul şi pozitivul au fost dintotdeauna acolo şi vor rămâne acolo pentru totdeauna. Doar felul cum te raportezi la ele te va face conştient de una sau alta din polarităţi.

Ba, mai mult, întregul nu este nici pozitiv, nici negativ, el fiind întreg tocmai prin integrarea contrariilor (plus cu minus se atrag). Ceea ce percepi din întreg depinde numai de tine şi de nivelul tău de conştientizare. Un om înţelept este conştient de această realitate şi o acceptă. Nu are cum să fie altfel într-un univers al polarităţilor şi conexiunilor.

Acceptarea în conştiinţă a impulsurilor negativ evaluate nu te preschimbă într-un criminal, hoţ, răufăcător, trişor, etc. Înţelegerea normelor şi principiilor morale ca ecran de protecţie pentru agresivitatea ta inconştientă le va dizolva, într-adevăr, dar nu pentru a le înlocui cu altceva.

Mai degrabă, lichidarea lor va permite înţelepciunii naturale a organismului să se dezvolte, ceea ce va conduce la apariţia în interiorul tău a unor principii sau referinţe de viaţă autentice, după care să-ţi conduci viaţa cu eleganţă şi fără efort, chiar dacă ea pare că nu are sensul normal, important fiind sensul necesar ţie. Acest mod de a trăi nu are legătură cu impulsurile de care unii ascultă orbeşte sau cu prescripţiile morale de care alţii ascultă într-o manieră la fel de stupidă.

Organismul acordat la propriul lui ritm funcţionează adesea diferit de opiniile convenţionale despre natura umană. El integrează în mod creativ experienţa şi se dezvoltă generând şi distrugând fără întrerupere "configuraţiile" unui moment dat, trăind totul complet, nelăsând nimic neterminat.

Organismul sănătos ierarhizează şi armonizează nevoile trupului şi ale minţii, satisfăcându-le fără grabă şi fără întârzieri, conştiinţa lui mişcându-se flexibil oriunde. Acesta permite asimilarea sau retragerea proiecţiilor, rezultatul fiind un câmp al conştientului mai extins, mai liber şi cu mai puţine apărări.

Şi asta deoarece, dacă fiecare proiecţie îngustează sau limitează organismul, trăgând frontiere (delimitări) de genul "Tu eşti aşa!", "Eu nu sunt aşa!", retragerea proiecţiilor lărgeşte sau îmbogăţeşte personalitatea cu caracteristicile sau faţetele proiectate, libertatea de mişcare devenind superioară. Nu te vei mai simţi ameninţat sau presat de ceea ce ai proiectat, deoarece ţi-ai dat seama că acela eşti tu.

De partea cealaltă, drept şi corect, este că nu vom şti niciodată cu certitudine dacă suntem sau nu victimele propriilor noastre proiecţii, dar există un criteriu de mare utilitate, care ne maximizează şansele cunoaşterii.

Acest criteriu este de natură emoţională care întrupează, astfel, un instrument de măsură pe care îl conţinem şi care, pentru a putea fi folosit, presupune o curgere liberă a emoţiilor prin conştiinţă. Dacă, din varii motive, emoţiile sunt blocate, instrumentul degeaba există, întrucât nu foloseşte la nimic.

Conform acestui criteriu de identificare a proiecţiilor, orice persoană sau lucru din exterior care stârneşte în noi trăiri emoţionale reprezintă un ecran de proiecţie, manifestarea "palpabilă" a unei polarizări. Şi, proiecţiile nu au loc atunci când persoanele sau lucrurile din mediu doar ne trimit informaţii fără să ne afecteze.

Cu alte cuvinte, după cum caracteristicile pe care le proiectăm sunt evaluate, înăuntrul nostru (ego sau submască), pozitiv sau negativ, trăirile noastre emoţionale în raport cu persoanele sau lucrurile ce servesc drept ecrane de proiecţie aparţin unui continuum având la cei doi poli atracţia, respectiv respingerea intensă.

Şi, pentru mulţi oameni această idee este aproape inacceptabilă, în special datorită consecinţelor ei de la polul negativ. Ea te pune în situaţia de a te gândi măcar, dacă nu cumva a admite că trăsăturile sau comportamentele care te dezgustă, te enervează la culme (te irită, percepându-le astfel, etc.) sau chiar le urăşti la altul, într-un fel sau altul, îşi aparţin şi ţie.

Totuşi, simpla idee dispune la un uriaş potenţial de dezvoltare deoarece, dacă se întâmplă să conţii respectivele caracteristici negative, doar acceptându-le le poţi schimba sau utiliza creator (sau, cel puţin, în conformitate cu interesele de moment sau de viitor).

Altfel, dacă le conţii dar le refuzi la nivelul Eului conştient, ele nu se vor transforma niciodată singure, existând chiar şanse să se rigidizeze (devenind mai puternice, mai potenţial manifeste), întrucât nu sunt filtrate prin conştiinţă.

Pentru a finaliza acest post nu mai am de subliniat decât o idee. Pe scurt, se poate dovedi util să admiţi că îi respingi cu putere pe cei asupra cărora proiectezi impulsuri sau trăsături inconştiente şi indezirabile. la polul celălalt, eşti atras cu putere, admiri sau îţi plac foarte mult oamenii cărora le atribui, prin proiecţie, propriile tale calităţi sau tendinţe evaluate ca pozitive şi dezirabile.

Lucrul cel mai interesant în toată această afirmaţie incredibilă este că forţa sau intensitatea trăirii emoţionale (atracţie sau respingere) arată exact forţa sau intensitatea impulsului/ trăsăturii proiectate. În acest sens (şi, mai ales, pentru înţelegere) voi da exemple.

Intensitatea cu care deteşti laşitatea colegului sau prietenului tău este egală (direct proporţională) cu intensitatea propriei tale laşităţi, de care nu ai nici cea mai vagă idee. Dacă eşti conştient de ea nu o vei mai detesta ci o vei studia. Vei ajunge la concluzii ce pot fi, de exemplu, de genul "Ştiu ce poate laşitatea din mine aşa că pot evalua comportamentul celui pe care îl detest fără rost."

Ajuns la acest nivel, în scurt timp fie nu vei mai apela la acea persoană fie vei interveni corectându-i laşitatea cu sfaturi sau cereri exprese "constrictive" şi, cu timpul, ambele părţi să aibă de câştigat, fie şi prin simpla ieşire din "perimetrul" Dumneavoastră al respectivei persoane care nu mai constituie un pol (şi inversa este valabilă) pentru Dumneavoastră.

Alt exemplu, forţa cu care eşti atras de claritatea mentală din explicaţiile profesorului tău îţi vorbeşte (printr-o eroare de tastare am scris "îşi vorbeşte", ceea ce n-ar fi fost o eroare reală de context... dar am corectat) despre propria ta disponibilitate intelectuală, de care nu eşti încă conştient.

Când vei deveni conştient de aceasta va apare colaborarea voluntară ce va mări claritatea mentală a ambilor, profesorul trecând la un alt nivel "necesar" ţie iar tu procedând la salturile către alte cunoştinţe necesare.

Şi, la un moment dat, vei ajunge la a rămâne doar cu stima către acesta deoarece, prin creşterea randamentului de transfer şi colaborare se va ajunge negreşit la eliminarea polarităţii şi profesorul va pleca din viaţa Dumneavoastră în drumul său, către alţi poli care îl vor atrage pentru completarea noului întreg ce se va forma. Interesant, nu-i aşa?

Ideea continuă în postul următor...

Încredere, dragoste şi recunoştinţă, atât am de urat pe azi!

Dorin, Merticaru