Viața Omului – Adultul (9)

Iată o nouă poziţie reţinută pe post de "datorie"...

Creaţia este o lume a dualităţii, la fiecare pol fiind conectat opusul său, yin îl naşte pe yang şi yang îl creează pe yin. Polii opuşi nu pot exista decât împreună, sunt complementari, se presupun şi se susţin unul pe celălalt, chiar dacă par a fi contrarii, a fi unul împotriva celuilalt.

O minte intuitivă poate recunoaşte aici magia supremă a Creatorului, uimitoarea sa putere de a face lucrurile să pară altceva decât sunt, de a le pune aparent în opoziţii sau conflicte ireconciliabile.

Cel care recunoaşte şi simte, fie şi pentru câteva clipe, armonia secretă din jocul nesfârşit al manifestării are acces la cel mai înalt privilegiu posibil pentru o fiinţă umană. El este, într-un anumit sens, una cu Creatorul acestei lumi compuse din polarităţi iluzorii, o lume pe care o transcende chiar în procesul acceptării ei complete.

Deci, nici o trăsătură nu există fără contrapartea ei polară înăuntrul nostru. Curajul nu există fără frică, capacitatea de a iubi nu există fără capacitatea de a urî. Vorbind fără nici un fel de menajamente, disocierea lor nu poate veni decât într-o minte insuficient de matură.

Oamenii admit destul de uşor că faţa unui obiect nu există fără spatele acelui obiect, dar eşuează în a înţelege acest principiu la nivelurile mai subtile ale minţii-sufletului. Fără un fond de contrast o figură rămâne nediferenţiată (este inutil să scrii cu cretă albă pe o tablă albă, albul având nevoie de negru sau altă culoare închisă pentru a se diferenţia). Doar preferinţele noastre intelectuale sau morale ne fac să credem că albul este "bun" şi negrul este "rău".

O minte unificată şi, prin urmare, "imparţială" va înţelege relativitatea acestor distincţii şi va intui atât potenţialul pentru "rău" al albului cât şi potenţialul pentru "bine" al negrului. Aplicată în plan religios, această capacitate de viziune unificată produce efecte spectaculoase însă imposibil de tolerat de adepţii viziunilor partizane...

Şi, sentimentul că nimic nu există în univers fără un opus al său a căpătat contur teoretic şi în plan fizic (în lumea fizicii, ca ştiinţă) unde materia este balansată acum de antimaterie, necesitatea polului opus devenind atât de puternică încât unii oameni de ştiinţă îşi pun problema dacă nu cumva, pe lângă timp, există şi antitimp.

Cu alte cuvinte, cum ar fi dacă timpul nu ar curge doar din trecut spre viitor ci şi din viitor spre trecut? Pare ceva de neconceput dar ce te faci cu premoniţiile care se adeveresc? Sau, pur şi simplu, dacă nu există timp decât în accepţia noastră? Dar, aceasta este o altă problemă pe care o voi detalia în alte posturi.

Pe de altă parte, când mintea funcţionează în regimul secvenţial şi linear al gândirii obişnuite, şansele ei de a cuprinde circularitatea realităţii sunt nule. Pentru o minte care se mişcă din aproape în aproape, limitată la propriile ei tipare de operare, a percepe ceea ce este înăuntru ca exterior şi ceea ce este în afară ca interior este cu adevărat o sarcină imposibilă.

Este nevoie de o minte nedivizată, unificată pentru a intui jocul energiilor polar opuse şi a înţelege felul cum orice împingere este o tragere, cum orice câştig este o pierdere. O minte unificată poate folosi otrava ca medicament şi se foloseşte de pământ pentru a se înălţa către cer.

Un om care înţelege este un om care nu condamnă, iar un om care a înţeles legile ascunse ale manifestării universale este un om care nu mai condamnă nimic. Deoarece polii există numai împreună, numai prin opoziţie, orice stare sau trăsătură poate fi transformată în opusul ei.

Aceasta se întâmplă deoarece energia ce permite manifestarea, suportul sau vehiculul stării are o natură neutră. Depinde doar de noi ce direcţie îi vom da. Repet, forţa vieţii este neutră. Energiile nu sunt împachetate, selectate, grupate şi etichetate ca la un magazin.

Depinde numai de tine pe ce canale inviţi energia supremă să curgă. Şi, dacă nu îţi manifeşti acest drept, alţii vor alege pentru tine, fiecare în funcţie de preferinţele sau nevoile lor. Aceste lucruri nu sunt doar teorie, ele întâmplându-se chiar acum la un nivel greu de imaginat. Oamenii refuză sau se tem să-şi aleagă stări, trăsături sau comportamente care să le sprijine nevoile şi/ sau evoluţia, cedând acest drept altora, cel mai adesea fără să ştie.

În sine, nici o energie nu este rea sau nocivă, ea devenind periculoasă numai prin reprimare şi, eventual, perseverenţă în aşa ceva, acumulare. Încărcătura lor pulsională se acumulează, tot aşa cum se acumulează apa în spatele unui baraj. Primul semn al acumulării este anxietatea.

Ceva te face să te simţi neliniştit, dar ţi-e imposibil să spui ce anume iar în afara ta totul este în regulă iar neliniştea, tensiunea, par să nu aibă o bază obiectivă. Asta pentru că ele nu apar din afară ci dinlăuntrul tău.

În fond, acesta este rolul organismului, de a trimite neîncetat semnale, sub formă de îngrijorări, tulburări, temeri fără obiect sau altele similare. Şi aceste tensiuni se vor descărca prin punctele vulnerabile din corp, determinând marile patologii fizice, adică iadul interior reflectat în oglinda corpului fizic.

Pulsiunile care apar înlăuntrul nostru au un singur scop: să se descarce în exterior. Energiile vor să se exprime şi nu acceptă nici măcar ideea de negociere, puterea eului de a le opri fiind dramatic limitată.

Dincolo de un anumit prag, eul, oricât ar fi de solid, trebuie să cedeze. Forţa eului este de altă natură nefiind reprezentată de forţa brută a voinţei ci de forţa subtilă a inteligenţei. Uzând de inteligenţa sa, eul poate orienta aceste energii într-o direcţie sau alta, le poate canaliza astfel încât ele să aducă beneficii, sau cel mult pagube minime.

În acest sens poate fi dat "exemplul carbonului"... Carbonul întră în compoziţia cărbunelui, de la cel mai inferior la cel superior, fiind caracterizat de o depozitare mai mult sau mai puţin pură de cărbune amorf.

Anumite condiţii, în special caracterizate de aport masiv de energie, va atrage structurarea perfectă a carbonului în diamant. Da, aţi citit bine, între cărbune şi diamant este vorba doar despre o aşezare ordonată a carbonului plus prezenţa unor impurităţi.

Este vorba doar despre un proces de curăţire de impurităţi şi o ordonare, rezultatul fiind trecerea de la un fel de pământ care îl arunci destul de indiferent în sobă la ultimul lucru pe care ai fi dispus să îl arunci.

Profanii dintre noi se chinuie cel mult să facă ceva curăţenie prin cărbunele lor, pe când cei rafinaţi s-au concentrat asupra energiilor lăuntrice, transformându-şi fiinţa, adică îmbogăţindu-se spiritual. Dar, profanii despre care aminteam, luptă şi ei apelând chiar şi la mijloace necinstite pentru a se adapta vieţii care o acceptă, ideea de bază fiind de a strânge, de a se îmbogăţi material.

Dorinţa arzătoare de a se îmbogăţi s-a născut în ei şi se va transforma cu timpul în dorinţa de îmbogăţire spirituală (nevoia spirituală există, în germene, în interiorul nevoii de prosperitate materială). Eul lor se manifestă acum pe plan grosier dar este doar o chestiune de timp să se înalţe (nu este o problemă gen "dacă?" ci una de gen "când?").

Inteligenţa se manifestă gradat, trecând prin anumite stadii. La bebeluş se realizează destul de vag în bază de raţionamente ipotetico-deductive (aproximativ până la un an) urmate de cele senzorio-motoare (1 - 3 ani), la copil se trece la pragul preoperaţional (3 - 7 ani) şi cel al operaţiilor concrete (7 - 11 ani).

Abia după vârsta de 11 ani (în medie) există speranţa ca gândirea să devină atât de sofisticată încât să opereze fără a se mai bizui pe obiecte sau evenimente concrete (fără a uita că unii oameni nu ating niciodată acest stadiu sau au mari dificultăţi în a opera într-un registru cognitiv abstract). Deci, potenţialul intelectual se manifestă gradat, de la inferior spre superior şi această stadialitate este valabilă pentru orice alt potenţial.

Aşadar, iată de ce oglindirile "Minţii-Sufletului" nu sunt la fel de simple ca cele fizice, fiind nevoie de un "ochi" foarte exersat pentru a le identifica.

De aceea este necesară o evoluţie pentru a avea o capacitate de investigaţie "de calibru" pentru a detecta până şi cele mai subtile nuanţe de oglindire, pentru a scoate la iveală orice element al submăştii. Doar astfel se poate ajunge la acel nivel în care să nu îţi complici viaţa inutil sau să produci altora suferinţă inutilă.

Tot ce respingi spontan la celălalt îţi aparţine şi învaţă să discriminezi între respingerea emoţională spontană şi respingerea raţională, legitimă. Nu este nimic contradictoriu în a accepta emoţional o persoană dar a nu-i tolera anumite comportamente.

Şi, foarte posibil, vei ajunge la caracteristici neasumate sau necunoscute plecând doar de la ceea ce te afectează spontan. Dar, nu uita că mai ai o serie de trăsături latente, pe care eşti capabil să le manifeşti în viitor (ceva de genul, acum nu eşti şef, dar când vei deveni ce fel de vei manifesta...").

Calităţile pozitive la care eşti cel mai sensibil, caracteristicile pe care le admiri constant în afara ta sunt aspecte ale fiinţei tale, a căror vreme a sosit (sau va sosi) pentru a înflori. Cel mai adesea este nevoie de toată viaţa pentru a le integra, adică a reuşi să le manifeşti complet şi armonios în toate acţiunile tale.

Cel puţin pentru acest moment al dezbaterilor din posturile mele este bine de ştiut că viaţa în această dimensiune (pe Pământ) este ca un fel de şcoală, unde să înveţi să integrezi în gândire, simţire şi comportament energii de diferite naturi.

Aceste teme şi sarcini de dezvoltare nu coincid de la un individ la altul. Sarcina esenţială a unuia poate să fi să înveţe să fie drept, în timp ce altul trebuie să înveţe să fie blând (nu uitaţi că şi înăuntrul energiilor dreptăţii sau blândeţii există diferite niveluri).

Temele sunt atât de individualizate încât este lipsit de sens ca oamenii (şi sarcinile lor) să fie comparaţi între ei. Comparaţiile legitime pot fi realizate doar de ei înşişi, punând în balanţă ceea ce au reuşit să manifeste cu ceea ce simt că pot manifesta. Orice altă comparaţie, făcută de cineva din exterior, indică doar nevoia acestuia de a agresa (atenţie, campioni la acest capitol sunt părinţii).

Şi, într-un final, mai am ceva de subliniat. Agresivitatea (răzbunarea, mânia, etc.), ura, gelozia, posesivitatea, mândria, invidia, etc. aparţin lumii animale.

Este, încă, o lume care trăieşte în noi şi ne trage deseori înapoi, spre acţiuni primitive şi brutale. Dar nu ne mai putem întoarce la ea pe căi normale, naturale, aşa cum corpul unui bătrân nu se poate întoarce la prospeţimea şi flexibilitatea copilăriei.

Dar nici să o aruncăm nu este posibil. Ea face parte in noi, este moştenirea istorică a supravieţuirii noastre, a adaptării într-o lume ostilă. Cea mai bună soluţie este să o integrăm în experienţa disponibilă conştientizării noastre şi să încercăm să îi dăm un sens creator, investind-o în comportamente care protejează valori general umane.

Duminică relaxantă şi de recuperare! Şi, "La mulţi ani! sorei mele!

Dorin, Merticaru