Din vechime se spune că, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a fost
o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia otomană, care
năpădise ca frunza şi ca iarba pe pământul Moldovei. Şi lupta se
sfârşi rău pentru Ştefan, acesta fiind năpădit de numărul de
osmanlâi. Şi, biruit, Ştefan fugi din faţa puhoiului vrăjmaş, ca
să nu fie prins, luând drumul Putnei.
Pe atunci, în Vrancea, nu erau sate cu lume multă,
pâlcurile de case fiind înşiruite şi ascunse la poalele
pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor. Şi nici locuri goale şi dealuri
chelbaşe, nu erau, codrii stăpânind mai peste tot. Şi toate
acestea păzeau drumul lui Ştefan de căutările otomanilor.
După multă umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o
casă de pe dumbrava Bârseştilor. Acolo, o babă îl găzdui,
ospătându-l şi lăsândul să se hodinească, fără ca cineva
să-i tulbure liniştea. În timp ce domnul se odihnea, baba noastră
îl recunoscu şi porni la fugă până la stâna din vale,
ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se
mângâie cu somnul.
Auzise de nevoia de luptă a lui Ştefan cu turcii ce călcau
pământul Moldovei şi se gândi că bine-ar pica lui Vodă o
mână de ajutor.
Baba, având şapte feciori voinici, unul şi unul, nalţi, spătoşi
şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor, le
ceru să îl ajute pe Vodă. Şi ei plecară imediat, răscolind
ţinutul Vrancei, ca să strângă pe toţi voinicii plaiului, să
plece la luptă alături de Ştefan, ca să alunge turcii din ţară.
Şi mare-i fu mirarea lui Ştefan când văzu toţi plăieşii Vrancei,
toţi voinici şi dornici de luptă.
Aşa că Ştefan plecă cu toţi peste dealuri, străbătând codrii la
vale, şi ajunse pe turci lovindu-i în coastă. Prăpăd făcură
printre turcii nepregătiţi, convinşi că armata lui Ştefan nu mai era.
Şi tare se speriară că o luară la fugă şi, ajunşi la Mushir (lider
militar), îi spuseră de năvalul armatei lui Ştefan. Aşa că se
hotărâră să se întoarcă învinşi.
În urma biruinţei, Ştefan hotărî să îi răsplătească
pe cei ce alungară pe turci. După ce petrecu şi se veseli cu ostaşii
săi, chemă pe cei şapte feciori ai Tudorei Vrâncioaia, că aşa
îi spunea babei noastre, şi le spuse că sunt vrednici de răsplată
domnească. Şi aşa cum Vrancea avea şapte munţi, asemenea numărului
feciorilor Vrâncioaei, Ştefan dărui fiecăruia un munte spre a fi
al lor în veci, cu voi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Şi
făcu ocolniţă pe piele de viţei, scris cu mână domnească, pentru
dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaei
ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până
în valea Bâsca a Buzăului.
Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se prin
plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi
fiecare sate, după numele lor: Bârseşti, Bodeşti, Negrileşti,
Nistoreşti, Păuleşti, Spireşti şi Spulber.
Balaurii
La Dumnezeu în cer sunt balaurii. Ei se fac aici pe pământ
din şerpi şi, când se suie sus, Dumnezeu le deschide cerul şi ei
intră. Pe la noi să fie, ne-ar arde: Balaurii ar vrea să scape pe
pământ dar Dumnezeu nu-i lasă. Câteodată sunt pe
lângă soare de ajutor, când nu se coc grânele, ajută
şi ei cu focul lor. Şi dacă îi lasă să iasă, numai aşa ca să
sperie oamenii, se arată câteodată, fiindcă le dă Dumnezeu grije,
că de nu s-or pocăi, i-a arde cu foc. Numai la sfârşitul lumii au
să vie şi atunci vor pieri oamenii de chin şi sete. Şi dacă vreun
balaur încalcă cuvântul lui Dumnezeu, el îl trimite
pe Sfântul Gheorghe să-l pedeapsească sau să-l răpună.
Pupăza
Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o
chema, nimenea nu îşi aminteşte, căci e mult de atunci.
Atâta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era
una la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-i ieşeau
din voie. Noaptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi
vegheau la căpătâiul ei şi vărsau lacrimi de bucurie, că le-a
hărăzit Dumnezeu aşa mândreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula,
bătrâna mamă îi punea în gură trei grăunţe de sare şi
apoi o spăla cu apă, în care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să
nu se deoache odorul ei.
Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu
ochii negri şi aânci ca adâncul mării, cu părul moale,
galben şi mai strălucitor decât aurul cel curat. Când ieşea
din casă, soarele de ruşine şi de drag se roşea la faţă, iar luna
lumina mai tare ca s-o vadă mai bine. Toate celelalte fete din sat nu
mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai
ei îi aţineau calea, numai pentru dânsa se prăpădeau. Şi se
sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată
ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dânsa.
Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din
toate colţurile pământului veneau feţi-frumoşi, mândri şi
bogaţi, ca să-i ceară mâna. Dar părinţii nu se îndurau să o
căsătorească şi să se despartă de dânsa.
- Atâta avem şi noi pe lume, ziceau dânşii, ea e lumina
ochilor, ea este sprijinul bătrâneţilor, ea e bucuria şi
reficirea noastră. Fără de dânsa va fi vai şi amar de noi, totul
ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea
este prea tânără şi fragedă.
Dar vorba ceea: când îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci
pe urmă nu ştii ce ţi se întâmplă. Aşa şi cu părinţii fetei
celei frumoase. Într-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu.
Luni întregi ea zăcu ulcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi
chemară babe care ştiu de toate, decât nimeni nu putea să-i
găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi
slăbea de se prăpădea în toată fiinţa. Plângea bărbatul la
căpătâiul ei şi fata se ruga cât e ziulica de mare, la
icoana Maicii Domnului, ca să se facă mama sănătoasă. dar cele ce le
hotăâse Dumnezeu, bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi,
nici cu rugăciuni.
Într-o noapte, după miezul ei, când cocoşii cântă şi
duhurile rele pier de pe pământ, bolnava chemă la sine fata ei
iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa cum a fost dată,
îi îmbrăţişă şi-i sărută pentru cea din urmă oară şi apoi
îşi dete sufletul liniştită şi cu surâsul pe buze.
Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plângea
şi se văita mereu, că e grea viaţa singură, fără femeie, că el nu vrea
să prăpădească aşa mândreţe de fată, îngrijind de toate ale
casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într-o zi şi apoi
cum o să trăiască el singur?
Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul într-o zi se
căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tânără şi
frumoasă, dar cu suflet de câine şi cu inimă de piatră. Această
femeie era mai rea decât o babă vrăjitoare, iar când se
înfuria, se făcea vânătă la faţă şi ochii i se
învârteau în cap, de gândeai că-i ieşită din
iad, nu altceva. Apoi încă o pacoste. Adusese cu dânsa o
fată, pe care o avusese de la bărbatul dintâi şi pe cât de
frumoasă era fata cealaltă, pe atâta fata ei era de pocită şi
schiloadă. "Muma-Pădurilor", îi ziceau toate fetele din sat şi
zău, nu greşeau cu nimica.
Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă, de acu înainte, pentru biata
fată frumoasă! În loc de mângâierile dulci ale mamei,
acu primea ocări, în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi,
în loc de privirea părintească a mamei, ea întâlnea
ochii de şerpoaică ai mamei vitrege. Tatăl o iubea ca în trecut
şi vărsa şiroaie de lacrimi, când îşi vedea odorul
plângând şi oftând. Decât dânsul acea
mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era frică de
dânsa, aşa că niciodată nu-i ieşea din voie şi când ea se
răstea, el, cu capul plecat, sta într-un colţ şi nici un
cuvânt nu auzeai din gura lui.
Iar femeia cea rea hotărâse ca fata să plece sau să piară. Nu mai
putea de necaz văzând-o că e aşa de frumoasă, că e aşa de
harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe când la fata ei nu
se uita nimeni.
- Stai că-i vin eu de hac, zise dânsa.
Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se cureţe. I-a scos
hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine, şi a
îmbrăcat-o numai în zdrenţe. Apoi nici de mâncare
nu-i dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea
în cap, încă necântaţi cocoşii, o scula şi o trimitea
după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din
pădure, ba să spele rufele la gârlă, ba să facă asta, ba să facă
alta, tot îi găsea ânsa fel de fel de munci, care mai de
care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.
Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi, când se
întorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atâta muncă
şi alergătură, mama cea vitregă tot nemulţumită era şi din leneşă şi
dobitoacă nu o mai scotea.
Şi într-o zi, ce să-i abată femeii cele rele:
- Uite, zise, sacul ăsta de lână. Vezi că lâna dinăuntru e
neagră, decât tu să te duci la gârlă şi până deseară
să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.
Sacul era greu de tot. fata îşi făcu curaj, se opinti cât
putu şi încovoiată până la pământ, plină de năduşeli,
se duse cu el la gârlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi
începu să spele mereu lâna care era neagră ca cărbunele, că
doar s-o facă albă. îşi suflecă mâinile până la
coate, îşi prinse şi poala în brâu şi ceasuri
întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa. Dar lâna cea
neagră nici gând n-avea să se facă albă.
Şi, obosită până peste poate, fata noastră, care nici proastă nu
era, hotărî că totul este de ajuns. De acum încolo avea să
îşi ia lumea în cap.
Şi aşa plecă fata noastră de la casa părintească pentru a trăi o viaţă
bună, viaţă care o merita o fată ca ea. Doar dorul de tatăl ei o mai
chinuia, poate în fiecare zi, dar sfârşise cu acea trudă ce
putea să o bage în pământ. Îşi găsi repede un soţ pe
măsura vredniciei şi frumuseţii ei şi trăi aşa cum a fost voia lui
Dumnezeu.
Dar tatăl ei, când văzu că fata nu mai vine, lăsă frică şi
puterile femeii sale deoparte şi plecă în lume pentru a-ţi găsi
fata. Şi era undeva cam prin vremea lui aprilie. Şi căută ce căută
până aproape de Sân-Petru şi se sfârşi de pe acest
pământ de oboseală. Dar, înainte de a-şi da
sfârşitul, el o blestemă pe nevasta cea rea, să bântuie
prin lume ca pedeapsă pentru ceea ce a păţit el şi fiica sa, pribegi
în căutarea sorţii sau a fiicei.
Şi pe dat femeia cea rea se transformă într-o pasăre moţată, aşa
cum era şi maştera, pusă mereu pe ceartă şi harţag. Şi unde te zăreşte
ea începe să strige la tine să pui mâna să faci nu ştiu ce
treabă îi trece nebunei prin minte. Dar de auzit se aude doar
"pu", de la "pune mâna şi fă!". Şi cum ea repetă cu răutate se
aude "pu, pu, pu, pu, pu, pu", de parcă asta îţi mai trebuia. Şi
ea bântuie peste tot, de prin aprilie până de
Sân-Petru, aşa cum a pribegit moşul nostru, şi poate că-l caută
să-l pună la treabă.... Cine ştie... Dar din cauza "pu, pu, pu"-ului
ei, oamenii mai târziu o numiră pupăză.
...
...
...
...
...
