|
|
|
Reactiile de grup.
Modelul supunerii publice/ obedientei este demostrat si prin intermediul
reactiilor de subconstient. Mai multi indivizi actionand independent si
singular intr-un camp experimental in care lipseste orice reper (intuneric,
spatiu deschis, etc.) se misca la intamplare cautand un reper cat de mic
de care sa isi lege orientarea in spatiu. Aceeasi indivizi trec in faza
a doua cand apare o lumina slaba ca reper. Acestia vor trece printr-o faza
de adaptare la pozitionarea reperului spatial cu diverse reactii care trec
de la nesiguranta pana la crearea unor norme proprii de orientare, a unor
spatii de variatie. Trecerea la plasamentul in comun a doi sau mai multi
dintre participantii la experiment (deci de intersectie a normelor si spatiilor
de variatie) duc la o convergenta a elementelor de orientare care tind
spre realizarea unei medii intre indivizii prezenti in acel spatiu. Reluand
experimentul dar startandu-l cu situatia de grup se constata din start
ca normele individuale sunt specifice grupului fara a mai trece prin faze
evolutive si fara a se mai schimba cand individul este solicitat a se orienta
individual (fara prezenta unei persoane suplimentare).
Acest experiment demostreaza ca normele sociale (stereotipurile, moda,
obiceiurile, etc.) se formeaza in conditiile cadrelor de referinta comune
rezultate din contactele intre indivizi. Ele contribuie ca factori importanti
la determinarea si modificarea reactiilor acestora in situatiile in care
vor evolua mai tarziu, mai ales in situatii in care campul de stimuli nu
este bine structurat.
Aceste exemple inclina cititorul sa creada ca multi oameni se conformeaza
cu pretul sacrificarii propriei perceptii asupra realitatii. Dar nu este
asa. Ei doar accepta conformarea si, la o anumita suprapunere de factori
unii indivizi din randul celor conformisti reactioneaza nascand conflictul
(care este inevitabil pentru o persoana care pare sa exprime un punct de
vedere singular in care crede cu destula tarie pentru a iesi din normele
existente. Conflictul se va naste mai ales datorita puterii atasamentului,
a legaturii care ii tine pe oameni in raporturi stabile purtatoare de valori
comune care pot fi/ sunt (asa cum am aratat) destul de eronate (majoritatea
fiind sursa normelor accepta destul de greu norma minoritara). Conflictul
interior al majoritatii este cu atat mai mare cu cat acestia se retin mai
mult de a adopta punctul de vedere minoritar mai ales in conditiile in
care acesta este evident favorabil majoritatii.
Cand unanimitatea majoritarilor este rupta de unul sau mai multi dintre
ei influenta factorului minoritar incepe sa creasca considerabil (fenomenul
fiind un efect al consistentei sincronice, al consensului). Acest lucru
se datoreaza in special faptului ca majoritatea incercand sa inteleaga
ce vede minoritatea in realitatea sa va incepe sa vada inconstient la fel
slabindu-si capacitatea de a raspunde ferm in sensul initial adoptat).
Din antichitate pana in zilele noastre se ramarca doua modele de reprezentare
ale societatii: modelul organicist (unde grupul social are prioritate ca
reprezentare, individul fiind un derivat) si modelul mecanicist (unde societatea
este un ansamblu de indivizi legati, cel mai adesea inconstient si involuntar
prin legaturi mai mult sau mai putin artificiale). Aceste modele/ reprezentari
realizeaza de cele mai multe ori un fel de ciclicitate in functie
de tendintele si fenomenele momentului, tendintele generale fiind orientate
spre organicism (socialul este format din multimea actiunilor individuale
necesar sa convearga spre uniformitate, spre organic).
Sistemele sociale evolueaza trecand prin trei faze care formeaza un ciclu
ce poate sa se reia/ sa oscileze la infinit: faza ideationala (in care
realitatea este conceputa ca o existenta eterna, imateriala, nevoile si
scopurile fiind mai ales spirituale, dominant fiind principiul binelui,
fiind cladite pe spiritualitate si credinta), faza idealista (in care se
face trecerea de la faza ideationala la cea sensualista – realitatea are
mai multe fete ea fiind atat existenta infinita cat si devenire, un schimb
intre spiritual si material. Aici scopurile urmarite sunt deopotriva spirituale
si materiale cu o subordonare a materialului spiritualitatii, mijloacele
folosite fiind acelea de transformare interioara a persoanelor si transformare
exterioara a mediului) si faza sensualista (in care totul este devenire,
schimbare, flux, evolutie, progres, transformare, nevoile si scopurile
fiind mai ales de ordin fizic cautandu-se maximum de satisfacere a acestor
nevoi).
Interesant este ca pentru societatea ideationala mentalitatea sensualista
este o iluzie si o blasfemie pe cand, in sens invers, sensualismul eticheteaza
mentalitatea ideationala ca fiind prejudecata, superstitie si dereglare
patologica. Compromisul intre acestea este tocmai societatea idealista.
Oamenii manifesta in viata lor doua tipuri de rationamente. Rationalitatea
obiectiva care presupune tendinte de maximizare sau optimizare a rezultatelor
si rationalitatea subiectiva care permite indivizilor sa actioneze in conditii
de incertitudine sau informatie insuficienta, sa mobilizeze in scopul elaborarii
unei solutii tot felul de elemente a priori care le permit sa dea sens
situatiei. Interesant este ca in practica rationalitatea obiectiva se loveste
de problema posibilitatilor reduse de a preciza chiar si cu aproximatie
care este cel mai bun mijloc pentru atingerea unui scop. In aceasta situatie
oamenii nu vor mai cauta ceea ce este mai bine ci doar ceea ce este mai
putin rau, cu alte cuvinte ceea ce este satisfacator, compromis acceptabil.
Unul din postulatele esentiale ale sociologiei (sociolog E. Durkheim) este
acela ca o intuitie umana nu se poate intemeia pe eroare si minciuna, altfel
n-ar dura. Daca nu s-ar intemeia pe natura lucrurilor, ele ar intalni o
rezistenta pe care n-ar putea sa o infranga.” Daca se va aborda studiul
vechilor credinte se va sesiza faptul ca acestea tin de real si ca ele
il exprima. Desigur ca practicile si credintele par uneori deconcertante
icat suntem tentati sa le atribuim unui fel de aberatie funciara dar trebuie
sa gasim realitatea ascunsa in spatele simbolului care o figureaza si ii
da un inteles. Riturile cele mai barbare sau bizare, miturile cele mai
stranii traduc o necesitate omeneasca, un aspect anume al vietii individuale
sau sociale. Motivele care credinciosul si le ofera lui insusi drept justificare
pot fi, si de cele mai multe ori sunt eronate. Dar, adevaratele motive
nu inceteaza sa existe si este treaba stiintei sa le descopere.
Dupa toata aceasta "plictisitoare" teorie sociologica (sau psihosociologica)
se poate usor intui de ce religia are continuitate eterna, zodiacul tinde
sa acopere nevoile de certitudine, de reper si totul tinde sa se bazeze
pe confirmarile anterioare/ ale "inaintasilor".
Primul mileniu dupa Iisus.
Istoric, este binecunoscut ca acest mileniu debuteaza printr-o indelungata
perioada de decadenta generala pentru ca omenirea sa intre spre finele
acestuia in asa numita "Perioada neagra". Lucrurile nu stau chiar asa.
Oamenii au continuat sa traiasca si sa gandeasca, dezvoltand permanent
"volumul de cunostinte" transmisibile, certitudinile si confirmarile esentiale
vietii umane. Decadenta si intunericul apartin doar formatiunilor statale
(politice) care oricum au tinut mai mult sau mai putin cont de constiinta
grupurilor umane care au fost asimilate de ele.
Startul acestui mileniu se bazeaza oricum pe asimilarile anterioare si
el poate poate fi "citat" (din punctul de vedere al astrologului) incepand
cu anul 17 d.Hr. cand este ridicat in Egipt zodiacul de la Denderah. Consecutiv
acestuia se poate aminti de Lucius Annaeus Seneca (4 i.Ch. – 65 e.n.) care
descrie notele definitorii ale comportamentului prosocial si lasa reflectii
psihosociologice de valoare pentru posteritate. Dintre cele mai celebre
este “omul este sfant pentru om” (homo sacra res homini) care va fi “prelucrata”
mai tarziu de Thomas Hobbes in forma “omul este lup pentru om” (homo homini
lupus). Suplimentar, lucrarile acestuia (cum ar fi Tragediile si/ sau Thyestes)
influenteaza/ determina cresterea rolului astrologiei in Imperiul Roman,
ajungandu-se la posibilitatea de a afirma o crestere frenetica a rolului
acesteia in viata de zi cu zi omului din acest imperiu, inclusiv a imparatului
acelor vremuri, Claudius, care era deosebit de versat in "ale astrologiei".
Continuitatea romana tinde sa dezvolte permanent aceste cunostinte si se
evidentiaza imparatul Hadrian care isi "calculeaza" zodiacul periodic,
fapt care ajunge si la indemana maselor (117 d.Hr.). In jurul anului 150
d.Hr. se afirma Ptolemy care scrie "Tetrabiblos", una din cele mai cuprinzatoare
lucrari de astrologie de pana atunci (cu referire la zona europeana). Deja
cunoscator al precesiilor echinoxurilor, Ptolemy se dovedeste un astrolog
precaut care ajunge sa utilizeze echinoxul tropical deprimavara ca fiind
startul primului semn zodiacal. Munca sa va fi continuta de astrologi cum
sunt Hephaestion din Teba si Julius Firmicus care nu reusesc inca sa accepte
modificarile "europene" si starteaza perioada "studiata" a modificarii
zodiacului original in actuala forma a zodiacului european (de tip european)
in special sub influentele mitologiilor locale si a informatiilor de provenienta
antica (asiriana, egipteana, etc.). 188 d.Hr. este anul in care se lanseaza
studiile astrologice in care se utilizeaza exemple de analiza, Vettius
Valens din Antioh, un astrolog cunoscut al vremii, scriind "Anthologiae"
in care realizeaza 100 de analize "personalizate".
Vine momentul "primei mari victorii" a astrologiei (222 d.Hr.) cand Alexander
Severus reuseste sa obtina finantare de la bugetul imperial pentru scoala
sa de astrologie, marcand recunosterea oficiala a vremii in ceea ce priveste
importanta acordata astrologiei si "ocupatiilor" acesteia. Dar acesta era
si startul primului declin al acesteia... O ultima atestare documentara
apare in jurul anului 250 d.Hr. cand Plotinus declara ca astrologia indica
posibilul viitor dar nu il poate modela. Aceasta afirmatie este si momentul
in care se recunoaste o oarecare pierdere a sensului corect al astrologiei,
modelarea (modificarea) acesteia tinand cont prea mult de conditiile locale
decat de cele originare, transmise, in care zodiacul nu este nimic altceva
decat o posibilitate de a te informa asupra posibilitatilor "de viitor"
in conditiile de evolutie sociala date fiecarui individ in parte, efortul
astrologilor vremii (si zonei) fiind mai mult orientat spre un efort obscur
de confirmare a teoriilor proprii si, in special, de plasare a "originilor"
analizei dintre oameni printre "bolovanii din cer" (astrele reper de tip
astrologic).
Ca un recul, dar fara urmari, in jurul anului 450 d.Hr. Proclus incearca
sa aduca in memoria oamenilor "Tetrabiblos"-ul lui Ptolemy, dar fara succes,
in special datorita fondului de decadenta stiintifica declansat in jurul
anului 400 d.Hr. prin arderea bibliotecii de la Alexandria care a naruit
complet tendinta locala spre studiu si aprofundare. De altfel, caderea
Imperiului Roman (476 d.Hr.) nici nu putea interveni mai bine pentru a
asigura declinul constant al tuturor stiintelor (inclusiv al astrologiei).
Din acest motiv se mai inregistreaza o singura "zvacnire" in jurul anului
500 d.Hr. cand Rhetorius consemneaza triciplicitatea elementelor zodiacale
dupa care, in jurul anului 600 d.Hr. Biserica condamna astrologia si zodiacul
incercand sa asimileze "unicitatea" si in acest domeniu.
Totusi, acest efort clerical are efecte relative deoarece apar unele atestari
documentare intre anii 650 si 700 d.Hr. cand, in "Etimologiae of Isodore"
episcopul de Sevilla mentioneaza ca astronomia si astrologia sunt arte
complementare ale antichitatii si, mai ales, deoarece calugarii din manastiri
invata despre astrologie prin studiul lucrarilor antice si dezvolta aceasta
stiinta in secret.
In plus, "linia arabica" cu care Europa va fi permanent in contact fie
prin intermediul calatorilor si comerciantilor fie prin intermediul Spaniei,
Portugaliei si "incursiunilor" in Imperiul Roman de Rasarit continua nestingheriti
sa utilizeze si sa dezvolte astrologia. Astfel, in jurul anului 750 d.Hr.,
astrologii musulmani cum sunt Masha'allah, al-Kindi, Abu, Ma'shar readuc
la "lumina" astrologia vechii Grecii bazandu-se pe "Tetrabiblos"-ul lui
Ptolemeu si lucrarile lui Firmicus. Urmeaza "inventarea" astrolabului de
catre Ibrahim al-Fazari pe fondul unei dezvoltari constante a infrastructurii
astrologiei. In jurul anului 850 d.Hr. apar cele mai cunoscute texte astrologice
arabe cum sunt "Tratatele din Albategnus" si "Florile astrologiei" scrise
de Albumazar. In aceasta perioada, califul Harun Al Rashid construieste
observatorul din Bagdad si ajuta la renovarea scolii de astrologie din
Cairo, Egipt.
Fiul lui Harun al Rashid, califul al-Mamun, in jurul anului 900 d.Hr.,
infiinteaza "Casa intelepciunii" unde se va realiza translarea completa
a "Tetrabiblos"-ului care va fi utilizata ca baza a viitoarelor studii
astrologice, marcand startul perioadei de expansiune generala a astrologiei
catre Europa. In plus, in jurul anului 950 d.Hr. se realizeaza scrierea
"Tabelelor Hakimite" ale miscarii planetelor (Ibn Unis) si, in jurul anului
1000 d.Hr. Firdausi, Abul-Quasim Mansur, un mare poet pers, scrie Shah-Namah
care contine foarte multe referinte astrologice. Tot in jurul acestui an
se poate vorbi si despre trecerea barierelor religioase pe o parte a teritoriului
european, astrologia dezvoltandu-se pe teritoriile bizantine prin intermediul
lucrarilor lui Psellus, Caerularius si Xiphilin.
Concluzii dupa acest "Primul mileniu dupa Iisus".
In primul rand, romanii, grecii si celealte entitati culturale antice si
europene continua sa utilizeze si sa dezvolte astrologia (zodiacul) chiar
daca vremurile au fost tulburi sau chiar daca reprezentatii puterii religioase
ajung sa interzica acest tip de studiu. Este bine sa ne amintim ca in acele
vremuri clerul avea destul de multa putere si studiul astrologiei nu putea
sa aduca decat, cel mai probabil, moartea in chinuri crunte. Deci, ce l-a
facut pe om sa continue, sa mentina ca vie credinta in posibilitatea intuirii
viitorului si, deci, a studiului astrologic?
Se poate spune ca tocmai cruzimea si instabilitatea vietii din aceasta
perioada au fost elementele cele mai sigure care au asigurat constanta
si/ sau ascensiunea unei stiinte care sa prevada viitorul, sa asigure un
sprijin cat de mic in derularea vietii. Dovada in sensul cruzimii si instabilitatii
vremurilor sta tocmai ascensiunea religiei crestine care este unica cu
valoare de sprijin/ de speranta, care da o valoare si un sens vietii indiferent
de timpurile traite, care uneste oamenii si ii face mai puternici, si faptul
ca "resorturile puterii" au facut tot ceea ce au putut pentru "a pune mana"
pe forta crestina prin infiintarea clerului si dezvoltarea continua a puterii
de manipulare "depozitate" in acesta.
Acest tip de societate a avut "imperativele" sale de adaptare. Astfel,
asemenea clarvazatorului Michel de Nostradame (care va apare mult mai tarziu)
ei s-au vazut obligati sa codifice studiile efectuate pentru a micsora
posibilitatea clerului de a utiliza munca lor drept dovada necesara executarii
autorilor studiilor. Dupa parerea noastra acesta este momentul in care
astrologia europeana incepe sa codifice din ce in ce mai mult zodiacul
european si, mai ales, sa il asocieze din ce in ce mai mult cu astronomia,
care nu era o "ocupatie" blamata de cler. In plus, este bine sa se sesizeze
imposibilitatea astrologiei de a mai fi o stiinta accesibila oricarui individ,
totul limitandu-se la clasele sociale de elita (nobili, cler), initiintu-se
si obiceiul impamantenit dupa aceea ca astrologia este o stiinta care apartine
doar acestor clase, fara drept de apel pentru cei privati de accesul la
asemenea cunostinte. Dar, toate acestea (incalcirea, codificarea, ruperea
de social, lipsa studiului aprofundat si generalizat, "elitizarea", etc.)
stau la baza faptului ca actualul zodiac european este cel mai lipsit de
acuratete si eficienta.
In plus nu trebuie sa uitam de faptul ca vechea astrologie se "facea" printre
oameni, confirmandu-se si dezvoltandu-se constant tocmai prin confirmarea
descoperirilor la nivelul socialului, al omului, fara a tine cont de intaietatea
si necontestata miscare a astrelor cu caracter mai mult sau mai putin apocaliptic/
incontestabil ci, pur si simplu de simbioza umana si de descoperire a potentialelor
existente si exploatabile.
Dovada in sensul acestor afirmatii sta zodiacul arab care, "prins la mijloc"
intre astrologia de tip european, plina de simboluri, astre, plina de fatalism,
s.a. si cea originala, chineza, de tip social, dinamica, bazata pe potentiale
de evolutie, realizeaza un compromis si se dezvolta avand la baza tot 12
simboluri (arme) dar bazandu-se pe momentul nasterii in stransa relatie
cu socialul si pe potentialele "deschise" de acesta. Ei au mers pe principiul
ca viata fiecarui individ seamana flagrant cu o lupta si astfel, fiecare
apare a fi predestinat a fi o arma, mai mult sau mai putin calitativa,
functie de calitatile native dar si de mediul socio-profesional de care
beneficiaza individul la momentul nasterii care nu mai este vazut a fi
momentul plin de fatalism al investirii cu un "timbru" astrologic. De asemeni,
datorita influentelor zodiacului chinezesc, se preia si conceptul evolutiei
astrologice in context cu evolutia sociala/ profesionala, etc., existand
conceptul de "arma de pornire" (momentul nasterii) si "arma de sosire"
(momentul efectuarii analizei astrologice) care releva detalii importante
de adaptare, compatibilitate, s.a.
Multi vor spune ca asa ceva pare sa fie o blasfemie, fie datorita faptului
ca musulmanii sunt paganii care au luptat intotdeauna impotriva crestinilor,
fie datorita faptului ca "nivelul" arabilor este cel mai apropiat de al
africanilor. Insa nu este asa?!?
Este adevarat ca musulmanii reprezinta o civilizatie de gradul 2, dar sunt
o civilizatie care nu a aparut “din nimic” ci din “tuful” unor civilizatii
are au precedat-o (cel mai probabil din amalgamul rezultat ca urmare a
confluentei civilizatiilor sumeriana, egipteana, hitita, minoica, iraniana
si nu in ultima instanta toata lumea crestina – episoadele formarii fiind
reprezentate de cucerirea Orientului apropiat de catre asirieni sub Darius,
apoi cucerirea lui de catre Alexandru cel mare, apoi colonizarea spatiului
de catre greci si romani, apoi influenta crestinismului care prin marile
framantari ale inceputurilor sale a lasat locul creerii si “cuceririi”
Orientului Apropiat de catre islamism drept o religie de alternativa).
Este semnificativ aici ca biblia islamului - Coranul - (care in araba inseamna
“supunere devotata” – fata de Dumnezeu) nu este numai un codice religios
ci si unul juridic precum si un codice care permite “desfasurarea” traditiei
(Suna), consensului comun (Igma) si nu in ultima instanta a cazurilor analoge/
jurisprudentei (Kiias). Nu trebuie sa uitam ca intemeiatorul sau Profetul
acestei credinte (Mahomed) s-a nascut abia in 570 – 571 e.n. “transcriind”
invataturile lui Allah (Dumnezeu) in jurul varstei de 40 de ani – deci
se poate vorbi despre o religie relativ tanara comparativ cu celelalte
existente in acele timpuri, care “starteaza” practic odata cu fuga lui
Mahomed de la Mecca la Medina (16 iunie 622 e.n.). In timp s-au creat doua
mari formatiuni ale religiei musulmane reprezentate de Sunniti (care perpetueaza
traditia primita de la Mahomed) si Siitii (care cred in existenta a 12
lideri infailibili).
Interesant este atat “ciclul” cuceririlor care urmeaza “instaurarii” acestei
religii (634 - Siria, 639 – Egiptul, 642 – Persia, apoi Tunisia, Algeria,
Maroc, pentru a culmina cu 711 – Spania) cat si modul de abordare a dominatiei
asupra acestor teritorii. In acest ciclu al cuceririlor nu se incerca convertirea
popoarelor ci se practica exploatarea civilizatiilor cucerite (se cerea
mentinerea aceleiasi credinte pentru plata de biruri, se patra modul de
viata si cultura pentru a nu produce dezechilibre, ocupatia restrangandu-se
doar la una politica si, bineinteles, financiara). Bineinteles ca sirul
cuceririlor a continuat pe fondul tendintei continue de expansiune spre
est dar si pe fondul unei stabilizari a conceptelor de convietuire si al
cresterii tendintei spre lux. Acum apare si orientarea spre imprumutul
cultural si stiintific de la civilizatiile orientale si mediteraneene.
Se “plamadeste” limba araba literara (in special datorita trecerii la utilizarea
hartiei care era mult mai ieftina decat pergamentul – de exemplu, in Cordoba
anilor 975 e.n. exista o biblioteca cu 400.000 de manuscrise comparativ
cu bliblioteca lui Carol al V-lea care continea doar 900 de volume).
Interesant este ca in zilele noastre s-a ajuns in situatia in care din
4 musulmani doar unul mai este arab, religia musulmana avand o extindere
mult superioara lumii arabe de care nu mai este legata decat din punctul
de vedere al liniei de plecare. De altfel este bine de retinut ca multe
din zonele pivot ale lumii actuale se gasesc “plasate” in lumea araba (Algeria,
Egipt, Pakistan, Indonezia) fara a lua in calcul importanta strategica
acestei lumi din punctul de vedere al petrolului.
De ce am prezentat aceste "detalii"? Simplu... Deoarece a vine argumentul
nostru legat de faptul ca lumea araba este o sinteza a ceea ce era mai
bun in acea perioada de decadenta generala, de restructurare a valorilor
umane, stiintifice, religioase, etc. Intinderea teritoriala cuprinde asemenea
unui cleste intreaga Europa, parca sustinand-o, dandu-i o ratiune de a
exista si de a se dezvolta. Pacat ca acest lucru se va petrece doar la
nivel politico-clerical, stiintele cunoscand o degradare continua, comparativ
cu lumea araba care cunoaste cea mai infloritoare perioada. Poate ca si
acesta este momentul in care se naste ideea de "razboi sfant" care va fi
cauza generala a cruciadelor si a intregului sir de atrocitati razboinice
de ambele parti, bineinteles cu tenta barbara binecunoscuta manifestarilor
europene, mai putin manifestata (sau nu) la nivelul (de catre) lumii arabe.
Astfel, datorita acestor particularitati evolutive era imposibil ca lumea
araba sa nu realizeze o sinteza a vremurilor din care sa selecteze ce era
mai bun, mai de perspectiva, sustinand ideea lor permanenta de dezvoltare,
de intindere maxima a puterii lui Allah peste sufletele oamenilor (fara
a cauta sa sesizam si aspectele legate de bani, putere, s.a.), sau cel
putin, dorinta lor de a se impune drept un popor ales, reprezentantul unui
adevarat Dumnezeu...
Startul celui de-al doilea mileniu.
Inceputul acestui "al doilea mileniu este si cel care vor "naste" adevaratele
mituri sau legende. Cele antice sunt brodate in general pe fapte asociate
zeilor sau celor aflati in "favorurile" acestora pe cand acum se "nasc"
miturile invatatilor, eroilor adevarati, etc. De ce am folosit ghilimelele
atunci cand vorbeam despre nastere? Simplu... In antichitate aceste mituri/
legende erau ceva necontestat, apartinand puterii divine. Exista doar transmiterea
din om in om sau in lucrari "magistrale" fara tendinta, intentia sau altele
asemenea de a le pune la indoiala. Dar, vremurile s-au schimbat, valorile
s-au selectat, ce a fost "netestat" a fost uitat si abia acum se preiau
adevaratele valori si mituri pentru a fi transmise posteritatii.
Hermeneutica mitului, realizata magistral de Mircea Eliade, permite individualizarea
canalelor prin care constiinta mitica influenteaza comportamentul si psihologia
omului in diferitele sale etape de dezvoltare istorica (din antichitate
pana in vremurile moderne). Mitul arhaic supravietuieste sub forma unor
reziduuri ideologice in care functiile lui sunt “adaptate” la conditiile
in permanenta schimbare ale omului (chiar daca se va lua in considerare
un ateism destul de evident mai ales la omul modern). Ca istorie sacra
mitul relateaza nasterea unor realitati primordiale care, datorita exemplaritatii
sale, fundamenteaza lumea, functia esentiala a mitului fiind aceea de a
fixa si/ sau coordona modele exemplare ale tuturor activitatilor umane
semnificative.
Reprezentarile timpului sunt componente esentiale ale constiintei sociale,
a carui structura reflecta evolutia societatii, a grupurilor, a mentalitatilor.
In constiinta arhaica timpul era saturat de valoare afectiva el putand
fi bun sau rau, favorabil sau nefast, totul fiind subordonat unor schimbari
ciclice ale timpului si/ sau situatiilor, timpul si spatiul fiind plasate
nu in afara experientei sau inaintea acesteia ci, in mod unic, in insasi
experienta concreta, formand elemente care o constituiau intr-un tot inseparabil.
In conceptul de timp mitologic, timpul este trait in acelasi fel ca si
spatiul iar prezentul nu este separat de blocul temporal format din trecut
sau viitor. In acest mod trecutul nu inceteaza sa existe in prezent asa
cum viitorul participa si la prezent de unde apar prezicerile, visurile
profetice si, de asemenea, credinta in destin. De cele mai multe ori destinul
este privit a fi ceva irevocabil deoarece ceea ce trebuia sa se indeplineasca
era deja un fapt. Aici reactia principala se orienteaza in jurul incercarii
de a depasi izolarea existentei individuale oferind posibilitatea de a
invinge efemeritatea si unicitatea vietii. In completarea ideii de destin
a aparut si ideea de regenerare a vietii intr-o noua postura, intr-o reintoarcere/
reincarnare mai mult sau mai putin asigurata, omul avand o senzatie destul
de puternica ca trece peste/ invinge, in acest fel, moartea biologica.
In plan contemporan, omul modern, miturile se camufleaza in forme profane
de activitate, iar in plan psihic in sacralizarea progresiva a omului (ca
o alungire a reprezentarilor mitologice si/ sau religioase in strafundurile
inconstientului, in acea zona din adancurile fiintei care depoziteaza toate
experientele cruciale din aventura umanitatii – Freud).
In acele momente de "restriste" conceptuala, cand apar relativ consecutiv
conceptele de crestinism, musulman, popoare intregi sunt asimilate de culturile
celor puternici s.a. se poate spune ca s-au selectat adevaratele mituri
mai mult sau mai putin coordonat de dorinta celor puternici. Realitatea
este ca tot puterea, banul sau reprezentantul acestuia este elementul motor
principal in tot ceea ce s-a intreprins.
Astfel, plecand de la un concept care elimina notiunea de ban si imbogatire,
asa cum este cazul dogmelor crestine, se trece la o activitate intensa
tocmai in aceasta directie. Biserica, in plina dezvoltare, isi dezvolta
mecanisme cat mai puternice si mai sigure de a stapani, indiferent/ independent
de "moralitatea operationala" a conceptelor acesteia (se nasc spionajul
de casta, armata de casta, structurile de constrangere si oprimare s.a.
asemenea unui stat care tindea sa conduca toate celelalte state). De partea
cealalta (musulmanii) se reactiona relativ in acelasi mod dar beneficiindu-se
de ceva mai multa credinta de partea supusilor (fapt demonstrat si de actualitate
cand, musulmanii sunt net superiori din punct de vedere al credintei comparativ
cu ceilalti, respectiv crestinii s.a.).
Drept exemplu pentru forta de care beneficia "aparatul clerical crestin"
se poate aminti de faptul ca recunoasterea crestinismului ca religie unica
are loc sub imparatul Theodosius in 396 e.n.si, interesant ca, in mai putin
de 100 de ani ei au reusit sa fure/ sa isi insuseasca unul dintre cele
mai mari secrete ale lumii antice, secretul fabricarii matasii naturale
din viermi de matase. Nu trebuie uitat ca in aceasta perioada Biserica
a fost interesata la maxim in directia consolidarii pozitiilor sale nou
cucerite, dogmele si comunitatile. Nu cumva acest efort poate fi pus pe
seama cerintelor financiare cat mai sigure si mai profitabile fara a pierde
din vedere ca pana la acel moment, odata cu infrangerea partilor de catre
romani, pentru sute de ani, toate eforturile de a ajunge la acest secret
au fost sortite pieirii.
Totusi, toate eforturile anterioare au avut unele rezultate in special
in directia schimburilor culturale intre orient si occident. Imaginati-va
ca sunteti trimis in aceasta misiune de spionaj “industrial”. Aveti de
ales intre moartea sigura “livrata” de chinezi daca intuiau ca urmariti
sa furati acest vechi secret sau o posibila moarte la intoarcerea plina
de insucces. Este evident ca urma sa incercati sa “indulciti” aceasta intoarcere
aducand ceva cat mai pretios cu putinta in incercarea de a “inchide” ochii
imparatului. Ce? Inaintasii nostri stiu mai bine decat noi ce au adus din
Orient.
Un fapt interesant de retinut (cel putin din punct de vedere al manifestarilor
de agresivitate) este cel legat de misiunile de recunoastere/ diplomatice
ale Orientului in directia Occidentului. Exista dovezi evidente, clare,
ca aceste misiuni au fost “practicate” de catre chinezi cu mult inainte
ca europenii sa se gandeasca la acest lucru fara intentia de a fura, cuceri
sau altele asemenea.
Si, asa cum se poate intui, fiind vorba despre momentul de manifestare
(si sedimentare) al marilor mituri este evident ca revine in actualitate
si astrologia. Primele "manifestari" ale acesteia apar in jurul anului
1.200 d.Hr. cand universitatea de la Bologna devine centrul de dezvoltare
al astrologiei medicale. Consecutiv Tetrabilos-ul este tradus de Plato
din Tivoli, Adelard din Bath "semnaleaza" prezenta astrologiei/ zodiacului
pe teritoriul Angliei si Sacrabosco scrie "Terra Mundi", cea mai veche
carte de astrologie sferica de pe aceste meleaguri. In jurul anului 1.250
d.Hr. Albertul Magnus recomanda public "Tetrabilos"-ul si Roger Bacon in
lucrarea "Speculum Astronomiae" prezinta legatura intre magia antica si
astrologie. Toate acestea se "desfasoara" pe fondul cresterii semnificative
a rolului astrologiei, regii momentului (inclusiv papa) ajungand sa isi
faca un titlu de glorie din numarul de astrologi prezenti "la curte". Poate
si din acest motiv se ajunge la a se descoperi consemnari istorice cum
ar fi cele legate de celebrul astrolog Guidi Bonati, sau de Johannes Campagnus,
astrologul papei Urban al IV-lea, cel care defineste in 1.280 d.Hr. noua
metoda de diviziune a caselor zodiacale, sau de Michael Scott, cel mai
bun astrolog al imparatului Frederick al II-lea, si, nu in ultimul rand,
de faptul ca astrologia penetreaza pana si la marea universitate de la
Cambridge.
Tot acum vine si marele moment conceptual al lucrarii "Summa theologiae"
(1266 – 1273) a Sfantului Toma din Aquino (1225 – 1276) care, pe langa
aportul ei conceptual revolutionar (fata de vremurile respective) in mai
multe domenii (justitie, religie/ crestinism, politica, etc.) apare si
ca un fel de prima definitie a scopului vietii umane: unul natural sau
temporal (de fiinta sociala care urmeaza legile si regulile pamantene)
si unul supranatural (care urmeaza legile divine – de fapt autoritatea
Bisericii). Naturalul inseamna supunere la ordinele superiorului, supunerea
fata de lege, fata de normele sociale pe cand Supranaturalul include un
concept al “Legii eterne” pe care nimeni, daca acesta nu este Dumnezeu,
nu o cunoaste in esenta sa, dar pe care orice creatura rationala o cunoaste,
cel putin in parte, printr-un fel de iradieri (intuitie transcedentala,
posesie subconstienta, care tine de adancurile insondabile ale sufletului
uman care induc omului comportamente care se supun sau nu legii naturale).
Principiul fundamental al legii naturale este de a face bine si de a evita
raul.
Dar acest “principiul luminos al ratiunii, pe care cerul l-a sadit in fiecare
din noi” (Confucius - a se vedea aici faptul ca lucrarile din Orientul
indepartat erau "la indemana" europenilor) are nevoie pentru a se realiza,
de viata in societate, de aplicarea si respectarea situatiilor particulare
si concrete ca si de conditiile speciale in spatiu si timp in care el trebuie
sa fie aplicat. Drepturile naturale fundamentale ale omului se transforma
in directia de a acoperi real atat latura materialista cat si cea spirituala.
Trecerea timpului a demonstrat ca cele patru drepturi naturale fundamentale
asigura cel mai bun echilibru in evolutia omului, aceste drepturi fiind:
dreptul la existenta, dreptul la proprietate, dreptul la libertatea persoanei
si dreptul la perfectionarea vietii morale. Revenind la evolutie, trebuie
subliniat ca societatile actuale trebuie sa recunoasca si sa fundamenteze
drepturile omului in functie de situatia sa sociala, economica si culturala
si nu numai acele drepturi care il privesc ca persoana (cum ar fi drepturile
economice – dreptul la munca si alegerea libera a muncii, dreptul de a
forma liber grupuri si asociatii profesionale, dreptul muncitorilor de
a fi considerati adulti din punct de vedere social si de a putea participa
activ la responsabilitatile vietii economice, dreptul grupurilor economice
cum ar fi sindicatele si asociatiile de munca sa participe la libertate
si autonomie, dreptul la un salariu just, dreptul la asigurare si securitate
sociala, dreptul de a avea parte in mod gratuit, dupa posibilitatile corpului
social, de bunurile elementare, materiale si spirituale ale civilizatiei,
etc.).
Se poate, oare, trece cu vederea faptul ca marii teoreticieni nu mai aveau
cum sa treaca peste notiunea de grup social, de entitate conceptuala?!?
Sau, posibil din cauza ca am uitat sa mentionam ca in lucrarile sale el
accepta si aspectul filozofic al astrologiei, se poate spune ca el nu face
altceva decat sa prezinte omul si grupurile sociale ale vremii sale?!?
Pentru a ajunge la sfarsitul "analizei" startului de mileniu "II" trebuie
sa amintim ca, aceasta perioada a anilor 1.200 - 1.300 d.Hr. este si momentul
nasterii unei alte mari natiuni si, de ce nu, unui mare grup social legat
de o credinta paralela celor existente. Este vorba despre Rusia... Se pare
ca Rusia isi are inceputurile odata cu Rusia Kieveana care a fost ocupata
mai intai de catre o ramura a vikingilor (“Oamenii lui Russ” condusi de
Rurik – care cautau o ruta mai scurta catre Constantinopol) care in timp
sunt “asimilati” de slavii prezenti deja in zona Niprului – in jurul sec.
VII e.n.. Un punct critic al istoriei rusilor este navalirea mongola din
1241 e.n. asupra Kievului, fapt ce va induce translatarea centrului de
influenta la Novgorod si in tinutul dintre Volga si Oka (denumit de istorici
“Mesopotamia ruseasca”). Indelungatele lupte cu mongolii si popoarele din
jur fac sa se nasca noul stat moscovit – capitala la Moscova (nascut in
lupta si prin lupta) caracterizat de o permanenta dorinta de cucerire si
expansiune (in special datorita influentelor tatare de sub a caror tutela
statul moscovit se elibereaza abia in 1480 e.n. sub conducerea lui Ivan
al III-lea).
Si, dupa cum afirmam anterior. una din cele mai interesante “cai de evolutie”
a Rusiei este ideea mesianica care a dominat toate gesturile istorice ale
acesteia. Refugiul bisericii in aceste teritorii si instituirea bisericii
ortodoxe au creat un factor de sustinere al ideilor ruse nascandu-se un
“cezaro-papism desavarsit in care Biserica si Statul devin sinonime”, cetateanul
devenind un agent al reunificarii crestinatatii. De altfel, dupa caderea
Constantinopolului, casatoria lui Ivan al III-lea cu mostenitoarea Paleologilor
naste ideea ca Moscova ar fi “a treia Roma”, multe actiuni de cucerire
teritoriala avand loc in numele ortodoxismului (mesianism panslavist).
Si-a pus cineva intrebarea de ce se intampla toate acestea tocmai acum?
Deci...: se nasc marile popoare, marile religii, marile concepte. De ce?
Pentru ca altfel nu se mai putea. Oamenii aveau nevoie de valoare, de elemente
care sa le asigure cel putin conceptual puterea de a trai, de a avea un
tel in ceea ce intreprind. Ori, functie de specificul populatiilor existente
atunci (si care au facut pasul total) s-au realizat nucleele de care nu
s-a renuntat nici pana in zilele de azi, avandu-se la baza ceea ce timpul
"trait" anterior a certificat a fi o garantie, o valoare...
 |
|