STUDIU - Tehnic - SCRIERE
O
nouă dimineață dintr-o veche speranță
Episodul
1 - Amintiri dintr-un viitor clădit pe libertate
și speranță
O
nouă dimineață pentru noi, Dârzul și Speranța. Doar atât.Mândria numelui de
familie s-au pierdut de mult, nu mai însemnau nimic. Tradiția
aceasta se pierduse mult înainte de a 24-a generație, a
noastră, de după „Marele Început".
Numele noastre au
fost date la sugestia părinților noștri, Căposul și Gospodina,
când ne-au prezentat comunității.
Iar comunitatea nu
a decis să ne mai schimbe vreodată numele. Mama ne-a ales
numele reale, confirmate de timpul ce a trecut alături de
membrii grupului nostru.
Dar tradiția ne-a
ajutat să mergem mai departe și, azi, plec spre întâlnirea cu
comunitatea noastră, în „Valea dintre Ostrovuri"… Dacă va fi
posibil…
Să organizăm
pentru această săptămână ce are de făcut fiecare dintre noi,
pentru interesul comun, pentru supraviețuirea noastră și a
comunității. Nu poți supraviețui de unul singur…
Speranța era
foarte slăbită, iar numele ei nu o ajuta să poată merge cu
mine. Rămânea cu copiii…
Am rugat-o să plec
singur după ce am făcut o fotografie pentru amintirile ce o
vor alina, dacă eu nu mă voi întoarce… Într-una din rarele
zile aproape senine, fără viscol…
Pentru ea sau
pentru cei doi copii ai noștri, Scormonitorul și Mirarea…
Când
i-am lăsat aparatul de imagini, am revăzut imaginea părinților
noștri originali, de acum șapte generații… Înainte de a pleca
pentru ultima oară… Celelalte
generații ale grupului nostru nu mai aveau urme, amintiri… Din
cauza ultimului raid al Prădătorilor… De acum șapte generații…
Oricare dintre ei ar fi fost…
Dar au lăsat
copiilor tot ceea ce le era necesar pentru a continua viața,
contactul cu comunitatea și ceea ce facem în fiecare zi… Șirul
acesta ajungând până la noi, asemenea unei tradiții de a trăi,
de a merge mai departe…
Acum sunt pe drum
având grijă să nu rămână urme care să ducă spre adăpostul
nostru, evitând capcanele lăsate de noi sau de vecini, evitând
drumurile…
Atent la semnalele
ce pot releva prezența „Prădătorilor", „Urbanilor" sau
„Absoluților"… Semnale care ar amâna cu o săptămână drumul de
azi…
Ferindu-ne de cei
ce cred că au toate drepturile de a lua orice, chiar viața
liberă… Fără a fi măcar datori cu ceva anume...
Iar gândurile sunt
singurului meu însoțitor pentru drumul până în vale… Un drum
prin pădurea în care viscolul cântă ca însoțit de ecoul unei
catedrale părăsite, ruinate… Fără credințe, fără tradiții…
Doar vânt și ecouri...
Tradiția… Azi
începe „Săptămâna Patimilor"…
De undeva, se pare
că era o tradiție legată de religie. Dar „refrenul" părinților
mei, chiar și al bunicilor, pe care i-am prins înainte de
„plecare" era clar: „Fără religii, doar Dumnezeu!". Ce să mai
înțeleg?
„Marele Început" a
venit odată cu un asteroid ce a lovit Terra. Sau cu „Nebunia
Absoluților", cu ciuperca bombelor lor…
„Prădătorii"
timpurilor de atunci se adăpostiseră în zonele cu cel mai mic
impact, făcându-și rezerve și adunându-și protectori.
Cei rămași au
semănat pustiu, moarte, violuri, jafuri. Până la noi au ajuns
unele informații că „Asteroidul" sau „Nebunia" pustiise mult
peste trei sferturi din viața de atunci.
Dar măcelul ce a
urmat a întrecut orice imaginație… De aceea, acele timpuri,
ale „Marelui Început" sunt păstrate în memoria noastră după
„Marele Măcel"… Al nostru sau al naturii…
După nici o
generație, „Prădătorii” au rămas fără resurse. Cel puțin cei
din zona noastră. Cei ce veneau de departe, „Absoluții", de
orice comunitate, crez sau credință, nu mai ucideau… Sau o
făceau pentru păstrarea felului lor de a fi, ritualic sau în
baza legilor lor…
Și
nu își mai consumau resursele ca să ajungă până la noi…Cei numiți în
derâdere a fi „Mârlanii"… Cei care știam din strămoși că
„Pădurea este fratele Mârlanului".
Și, de-a lungul
generațiilor învățasem să fim cât mai izolați, să avem culturi
agricole cât mai mici și dispersate…
Și nu mă refer
aici la primele generații de după „Mare Început". Atunci
cultivam, în grote naturale sau săpate de noi, majoritar
ciuperci și dezvoltam sistemul de sere îngropate și, mai ales,
camuflate…
Pentru
agricultură… Cereale, fructe, legume sau creșterea animalelor
domestice…
Iarna era
atotprezentă… Prădătorii erau deosebit de activi după mâncare…
Și sclavi…
De mult timp
dispăruse măcelul, crima, deoarece rămăsesem prea puțini… Și
învățasem cum să rămânem feriți… Mai ales de ipocriții
„Absoluți"…
Care făceau tot
posibilul să aibă acces la sclavi… Sau la mâncare…
Dar asta ținea
doar de aglomerările umane, de grupurile de sclavi „Urbani"…
Care mai veneau, din când în când, disperați după mâncare prin
zonele noastre…
Pentru ei sau
pentru „Absoluți"…
Oamenii
comunității noastre, părăsiseră de mult vechile așezări, și se
refugiaseră în munți, iar distrugerea vechiului baraj, a
vechilor hidrocentrale, în „Nebunia Absoluților", inundaseră
valea făcând-o aproape impracticabilă… O mlaștină ce părea
fără sfârșit dar, mai ales, fără viață sau sclavi…
O barieră în calea
oricui spre a ajunge la noi, „Mârlanii"…
Dar
nu și pentru sclavii „Urbani", care trebuiau să găsească
mâncare atât pentru ei cât și pentru „Absoluți", fie și sub
pretextul hrănirii comunității…Ciudată obediență…
Să hrănești „Absoluții" care, cică, organizau comunitatea,
pentru a putea mânca în baza legilor lor…
Apărându-se pentru
ce? Pentru a mânca raționalizat, pentru a continua să fie
sclavi? Sub legile „Absoluților”, sub armele „Prădătorilor”
care, cică, acum îi pradă pe alții și îi protejează pe ei,
pentru ei?
Chiar nu
înțeleg...
Cum să poți trăi
prea mult dintr-o mână de cereale, ciuperci sau nuci… Pe
săptămână… În frig și depunând atât de mult efort pentru a
trăi, fie și pentru a ajunge la noi, la „Mârlani"… Plus că
mlaștina înghițise și înghețase prea mulți dintre ei…
Sfârșind sclavia
lor… Fie și în capcanele noastre de apărare… Anunțate de noi
spre a-i alunga și proteja… Îngropându-i pe cei ce „plecau”,
îndurerați de indiferența sau foamea lor…
Fără a înțelege de
ce se simțeau atât de orbiți și nu făceau ceea ce am făcut
noi… Să alegem un loc din zonele pustiite, departe de
„Absoluți" sau „Prăduitori", și să muncim pentru noi,
indiferenți la pericolul că am putea sfârși prăduiți sau
sclavi…
Oricum eram
într-un pericol mult mai mic, mai bine hrăniți ca mulți dintre
ei, nu eram supuși legilor sau chefului asupritorilor, puteam
avea liber familia noastră…
Legat de familie,
cum să accepți ca, copilul tău să aparțină comunității? Cum să
renunți la libertate, la sângele tău, pentru legile lor?
De aceea, de șapte
generații, din cele 24, trăiam, munceam, iubeam… Într-o
relativă liniște, de șapte generații trăind și prosperând, așa
cum se putea, în libertate… Viața mergea înainte cu sau fără
noi…
Iar
eu merg spre întâlnirea cu comunitatea, cocoșându-mă sub
rucsacul plin de mâncare, pânză vopsită de cânepă și „găluști"
de frunze de cânepă fermentate pentru fumat… Pentru a
contribui comunității… Sau pentru a face troc cu ceea ce
puteam găsi util pentru familia mea sau vecini…Fiecare dintre noi
știe ce are de făcut…
Va urma…
Merticaru Dorin
Nicolae.
Notă: Imaginile sunt create de mine, Merticaru Dorin Nicolae, folosind Microsoft Bing Image Creator.
Dorin,
Merticaru (29.04.2024)